De cateva saptamani, cele doua tabere din PSD Bacau, coagulate in jurul lui Dragos Benea si Gabriel Vlase, isi umfla muschii una in fata alteia, uitand ca alegerile interne – cu atat mai mult cu cat au loc in parohia lui Viorel Hrebenciuc – n-au niciun motiv sa se transforme intr-un concurs “open” de culturism. Fapt e ca rumoarea din ultima perioada, catalizata de apropierea zilei alegerilor (29 martie), e parte integranta si concreta a unui tip de interes artificial ce a inconjurat PSD din 2004-2005 incoace. E bruma de interes erupta anemic din ruinele si cenusa anilor in care “grupul de la Bacau” din PSD dicta mersul guvernarii Nastase si, implicit, mersul tarii. Din acel exercitiu al puterii pure s-a ales praful, iar importanta organizatiei PSD Bacau in PSD a devenit din ce in ce mai restransa. Nu insa si a lui Hrebenciuc in PSD.

Divizarea PSD Bacau in “grupul lui Benea” si “grupul lui Vlase” evidentiaza marele risc la care se expune organizatia, vaduvita de existenta celei de-a treia cai, alternativa atat de draga anumitor social-democrati in discursurile publice. Ani buni, “a treia cale” a fost intruchipata de Hrebenciuc insusi, deputatul pesedist erijandu-se – prin dimensiunea carierei sale politice – in punctul de echilibru al balantei de putere din sanul PSD Bacau. Intr-un partid obisnuit cu “solutii” de conducere negociate, fara prea mare zgomot, lasarea “la liber” a luptei pentru presedintia organizatiei ar putea conduce la dezbinare, in contextul in care este evident pentru toata lumea ca Benea si Vlase nu se vor inghiti nici in viata de apoi, darmite in cea terestra.

Dupa saptamani de acuze de tradare, asa-zise dezvaluiri pe bloguri, inghiontiri pe sub masa etc, pentru PSD Bacau a sosit vremea alegerii, o alegere parca mai dificila ca oricand desi, in aparenta, niciodata mai usoara ca acum. Lipsa unei alternative interne care sa fie natural