Şi iată-mă-s ajuns în dragul nostru Paris, într-o seară – taman pe la ora la care, la Salonul cărţii, cîţiva tineri provocau un mic incident la standul românesc, soldat cu cîteva măşti alb-negre pe faţă şi cu pete de vin roşu pe mocheta albă de pe jos.
Habar n-aveam de aceste poveşti, în momentul în care am lăsat în urmă aeroportul şi, după ceva drum, am ajuns la hotelul de pe Avenue de la Bourdonnais. Aici – una caldă şi una rece: cea caldă era că-s vecin de cameră cu actorul Dorel Vişan, ale cărui poveşti mă vor desfăta în următoarele zile; cea rece – că liftul hotelului nostru e de departe – de foarte departe – cel mai mic lift pe care l-am văzut în viaţa vieţilor vieţişoarelor mele: atît de strîmt, încît a fost imposibil să urcăm bruma de bagaje – mici – pe care le aveam cu noi; strîmt încît, dacă nu stăteai în el într-o dungă, îţi strîngea umerii ca-n menghină; strîmt încît, dacă aş avea talentul cinic al lui San Antonio, l-aş compara cu un coşciug capabil să urce patru etaje spre cer. Ciudat lift, dar ciudăţenia derivă şi din faptul că 60 de milioane de turişti trec anual prin Paris – adică populaţia a vreo trei Românii. Cum aceşti oameni trebuie să doarmă undeva, orice hogeac e bun de scos la-nchiriere. Proprietarul originar al hotelului nostru a gîndit tot aşa: drept care, în micul hău în jurul căruia se prelingea spirala scărilor, el a plantat – cîndva, în secolul trecut, dar nu foarte devreme – un lift. Măcar pentru că, aşa cum vă voi mai povesti, m-am împrietenit în zilele următoare cu patronul (pasionat de istorie, mi-a vorbit îndelung despre Expoziţia universală de la Paris din 1900!), aproape că v-aş recomanda hotelul, doar ca să-i admiraţi cabina urcătoare – dar ceea ce mă reţine e doar temerea că, măcar doi-trei claustrofobi de-ar fi printre dvs., aş putea fi lesne acuzat de crime împotriva umanităţii.
DE ACELASI AUTOR Iron Man 3, dn
