1. „Meseria de gazetar“ Mi s-au cerut declaraţii care să explice absenţa mea de la Salonul de carte de la Paris. Am răspuns laconic, dar limpede: „Mi se pare imoral să mă las inclus în programul unei instituţii aflate în plin derapaj.“ Atît. Nici ziarele din străinătate, nici cele din România nu au fost mulţumite. Au urmat nenumărate telefoane, insistenţe, provocări de natură să stimuleze, cît de cît, o atmosferă de încăierare. Gazetarul e cineva care te sună duminica după-amiază, sau noaptea la ora 23, ca să-ţi smulgă o frază contondentă, ceva picant, ceva care să semene a şut în glezne sau a sudalmă. Dacă nu reacţionezi convenabil, dacă îţi exprimi, politicos totuşi, insatisfacţia faţă de ceea ce ţi se pare excesiv, răspunsul stereotip este: „Ce vreţi, trebuie să-mi fac şi eu meseria!“ „Meseria“ înseamnă, în această accepţiune, folosirea tuturor (oameni, instituţii, împrejurări) drept pretext, drept materie primă pentru un articolaş „de mare impact“, pentru declanşarea unui scandal. Imaginea mea – vetustă – despre meseria de gazetar e alta. În cazul de faţă, avem, pe de o parte, un grup de inşi care îşi justifică, fiecare cum crede de cuviinţă, un anumit gest, legat de ceea ce ei consideră funcţionarea defectuoasă a unei instituţii. Şi avem, pe de altă parte, recriminările dure ale instituţiei cu pricina şi ale feluriţilor comentatori, mai mult sau mai puţin „obiectivi“. Cu acest punct de plecare, cred că un gazetar profesionist trebuie să se concentreze asupra problemei, nu asupra protagoniştilor. Va face o anchetă şi un reportaj despre disfuncţiile, reale sau închipuite, ale ICR, va analiza îndreptăţirea protestelor, şansele unei reforme instituţionale care să reaşeze lucrurile pe un făgaş normal, argumentele pro şi contra ale „combatanţilor“. Or, în mod vizibil, astea sînt chestiuni care pe „gazetarii de meserie“ îi lasă indiferenţi. Singura lor preocupare