Astă-vară m-am întâlnit cu un ţigan la poarta castelului din Avignon. Se ocupa cu găsirea de locuri de parcare. Văzându-mă cu număr de România, mi-a făcut semne disperate cu mâna şi m-a dirijat către un astfel de loc. L-am „miluit” cu zece euro, deoarece fără ajutorul lui stăteam mult şi bine ca să-mi pot parca maşina în zonă. Fireşte, am mai găsit ţigani din patrie şi la Nisa – pe Coasta de Azur – la Torino sau prin burgurile austriece. Unii cântau la acordeon, alţii la vioară sau la ţambal, toţi încercând să câştige un ban din mila trecătorilor. Cu siguranţă că, în acest răstimp, pirandele şi puradeii şmenuiau rafturile supermarketurilor din zonă. O recunosc chiar ele, atunci când sunt expulzate şi se întorc în ţară pe aeroportul din Otopeni. Mulţi dintre noi, pornind de la această ţigănie ce s-a întins prin toată Europa, suntem tentaţi să credem că etnia cu pricina ne-a făcut de râs în faţa lumii civilizate şi ne-a pătat imaculatul nostru blazon mioritic. Se poate spune şi aşa, cu toate că majoritatea cetăţenilor din Europa Occidentală au început să facă diferenţa specifică şi să-i considere pe ţigani ca aparţinând efectiv acestei etnii, fără să-i mai confunde cu ţara de rezidenţă. Dar, ca să justific titlul materialului de faţă, trebuie să vă mărturisesc un gând: m-am simţit mult mai umilit, ca român, de prestaţia lamentabilă a echipei noastre naţionale de fotbal din ultimele două meciuri, decât de prezenţa ţiganilor din România în mai toate centrele metropolitane din lume. Pentru că ţiganul cu pricina, oricât de agresiv ar fi în cerşetoria lui şi oricât de mult l-ar inoportuna pe turistul venit să viziteze Parisul sau Viena, nu face acest lucru sub tricolorul patriei mele şi în acordurile Imnului Naţional. În schimb, „tricolorii” au făcut-o cu vârf şi îndesat. Am arătat lumii întregi că suntem de un penibil monumental, neîntrecut aproape de nimeni. Era să s