ÎNTR-O LUME A DASCĂLILOR PREOCUPAŢI DOAR DE ADUNAREA CÂT MAI MULTOR ADEVERINŢE ALBE
pentru zile negre (care să le ateste, desigur, o mare preocupare intelectuală) iată că mai există oameni care sunt dispuşi să mai gândească şi altfel. Dacă cei mulţi sunt şi cei mai vocali, iată că la Hunedoara există un om care, cu modestie şi discreţie, stă şi scrie, ani la rândul, la o extrem de importantă lucrare ştiinţifică. El este profesorul de română, doctor Mihai Petre, care a dat la iveală, la sfârşitul anului trecut, „Toponimia urbană hunedoreană”, o carte-monument pentru istoria lingvistică a acestor locuri. Cartea a apărut, în bune condiţii grafice, la prestigioasa editură a Universităţii de Vest din Timişoara. Până acum acest eveniment editorial a fost însoţit, după ştiinţa noastră, de o tăcere asurzitoare. Această atitudine este, la urma urmei, în firea lucrurilor la români. Vom încerca mai jos să reparăm, după puterile noastre, această injustiţie şi să repunem lucrurile în albia lor firească.
VOLUMUL (294 PAGINI PE FORMAT B5) ESTE IMPUNĂTOR PRIN ERUDIŢIA ŞI MINUŢIOZITATEA CU CARE
autorul s-a aplecat, în fiecare oraş hunedorean, la istoria numelor fiecărei căi de comunicaţie, colonii, cartier, microraion, piaţă, parc sau grădină, mahala sau târg, crâng sau spaţiu liber. Ca poţi înţelege exact ce a făcut autorul pentru toposul nostru hunedorean, d. Mihai Petre a explicat în prefaţa lucrării sale ce fac, în principiu, istoricii, geografii, urbaniştii, arhitecţii şi sociologii pentru oraşul lor. I-a lăsat, intenţionat, la urmă lingviştii care, în aparenţă, par cei mai puţin interesaţi de studierea oraşului. Motivul pare bizar dar, cu toate acestea, este unul de bun-simţ: „din cauza tendinţelor de impunere şi folosire a limbii literare” acestea limitează, drastic, oricărui cercetător aria cercetărilor lingvistice. Dar cercetătorul adevărat n
