Nu încape îndoială, Perpessicius a fost unul din cei mai fini analişti ai fenomenului literar românesc. Nimeni nu l-a scos vreodată din grupul celor zece critici literari care formează, susţin şi argumentează gustul literar al unei epoci.
A făcut de toate: a îngrijit ediţii, a publicat antologii rămase şi azi de referinţă, a refăcut cosmosul iniţial al manuscriselor eminesciene şi a publicat toate versurile "poetului naţional". Dar mai presus de toate a comentat în pagini memorabile cam tot ce s-a publicat în perioada interbelică. De la capodoperă, la cartea măruntă, cu un devotament ce-l aproprie de jertfă, totul a fost trecut prin strunga peniţei sale.
Dintre toţi marii critici literari interbelici, pare a fi marcat de un destin potrivnic: reînvaţă, spre 30 de ani, ca mare mutilat de război, să scrie cu mâna stângă. Privite azi, paginile scrise de Perpessicius seamănă mai degrabă cu partiturile cântecelor orientale ale lui Anton Pann. A avut mereu vederea slabă. În ultimii săi ani semăna izbitor cu Borges. Marii ochelari negri păreau retine arse. Şi-a imaginat viaţa doar în preajma cărţilor. Dacă Arcimboldo l-ar fi cunoscut, în mod sigur l-ar fi luat model pentru celebrul tablou "Cărturarul".
Nu a cărat nici pietre, nici nisip, nici var. A fost critic literar, nici mai mult dar nici mai puţin, cum ar fi spus colegul său de generaţie E. Lovinescu. Din 1923, când îşi începe lucrarea critică până spre 1970, deci vreme de aproape jumătate de veac, nu a trecut decât rareori săptămâna fără ca semnătura sa să nu fie în cele mai importante reviste literare româneşti. Au rezultat cincisprezece volume de "Menţiuni critice" şi "Alte menţiuni ...", urmate de "Jurnal de lector", "Dictando divers" şi "Lecturi intermitente", cartea publicată la câteva zile de la moartea criticului, în aprilie, 1971.
Prin însumare, aceste opere form
