Dintr-un leagăn al civilizaţiei, progresului şi umanismului, Europa s-a transformat într-un mare spital. Unde întorci capul, dai de un alt bolnav, în stare critică.
Un spital ciudat, însă! Pacienţii sunt forţaţi să-şi aplice singuri tratamentul, pe riscul şi cheltuiala lor, în timp ce pe coridoarele largi ale stabilimentului se plimbă două grupuri ciudate de doctori. Din primul fac parte specialiştii, mai mult sau mai puţin eminenţi, cei care-şi dau cu părerea despre cauzele bolilor şi despre remediile cele mai potrivite, fără să aibă însă nici o putere şi nici o intenţie de a intra în contact cu pacienţii; în celălalt grup se regăsesc doctorii (politicienii aduşi la guvernare) care au fost împuterniciţi să refacă sănătatea pacienţilor, dar nu au habar despre ceea ce ar trebui făcut, ori, dacă au, nu deţin soluţiile şi mijloacele necesare pentru a pune în practică terapiile. Cîteva exemple ca să ne luminăm! Şi, nu vorbim aici de pacienţii minori, care din două injecţii (financiare, desigur!) ar putea fi scoşi din suferinţă, gen Cipru, Grecia. Este vorba despre marii pacienţi!
Domnul Brendan Simms, o tînără speranţă a experţilor istorici marca Oxford, ne spune răspicat, într-un recent articol din New Statesman, că bolnavul Europei este Germania. De ce? Pentru că nu e nici cal, nici măgar; un actor politic mare, dar nu suficient de puternic; puternic, dar insuficient de liber ca să-şi folosească puterea în relaţiile sale internaţionale; un lider capabil să-şi impună punctele de vedere, dar care nu este urmat de ceilalţi, decît de nevoie şi cu sula în coastă; o sursă majoră de stabilitate care produce, însă, în jurul ei, un ocean de instabilitate! Drept este că Angela Merkel a reuşit performanţa, dificilă, de a fi omul politic care a făcut masă cu electoratul german, dar care a ajuns să poarte mustaţa lui Hitler în portretele arse în stradă de manifestanţii
