La inceputul lui martie, dand un interviu in Der Spiegel, Jean Claude Juncker gasea ca atmosfera de azi seamana bine cu aceea din 1913, cand toata lumea credea ca nu se mai poate ivi vreun razboi in Europa, atat de impletite erau relatiile intre tari si pasnica era viata natiunilor. Cu multa bunavointa, e de crezut ca toti consilierii dlui Juncker au demisionat sau au plecat la schi, pentru ca 1913 a fost anul celui de-al doilea razboi balcanic – primul se petrecuse in 1912 –, iar ingrijorarea si haraiala in Europa erau pe culmi.
Dlui Juncker ii suna rau si rabufnirile nationaliste pe care le vede ici-colo – in Grecia si in Italia la alegeri, de pilda –, desi fix acum un secol problema se punea in exact aceiasi termeni. Si tot din pricina stangaciei si lipsei de intelegere a unei mari puteri: Imperiul Britanic, fidel reusitei sale de a demara «balcanizarea» la Congresul de la Berlin din 1878, tinea atunci sa conserve mumia Imperiului Otoman, chipurile impotriva unui imens fluviu rus ce statea sa dea navala peste Europa, iar cheia jocului o vedea aiuristic tocmai in incurajarea nationalismelor eliberatoare ale etniilor din Balcani, prea satule si de jocurile Austriei, si de oropsirea otomana, si de sicanele tarilor. Pentru dl Juncker, izbucnirile nationaliste de azi amintesc de «demonii» care «dormeau», vezi bine, si s-au trezit in Bosnia si Kosovo – dar asta poate numai pentru ca dinsul o fi unul dintre ultimii mohicani care isi imagineaza ca balcanicii au inghitit oribilele violente din recentele razboaie la pachet cu propaganda frumos etichetata si indelung perfuzata de marile puteri.
Jean Claude Juncker, prim-ministru al Luxemburgului si pana nu demult tartor al ministrilor de Finante din zona euro, gaseste ca resentimentele starnite mai ales de Germania sunt nelalocul lor – alegerile din Italia ii apar ca «excesiv de ostile la adresa Germaniei si,
