Din motive pendente de nostalgiile fostei capitale a Moldovei, Iaşul resimte permanent uşoare frustări, acuzând o politică de marginalizare, de provincializare, de tratare mai lejeră a nevoilor locale, de a atrage aici nu doar mari investiţii economice ci, măcar atenţia ţării şi a lumii că, aici, totuşi, viaţa merge înainte.

Sigur că nici înainte nu se dădea ora exactă a României la Iaşi, poziţionarea marginal excentrică a cetăţii, mult prea aproape de marele vecin imperial din est, a alimentat mereu anume reţineri şi reticenţe, fiind încă vie amintirea ultimatumului sovietic din 26 şi 27 iunie 1940, prin care a fost cedată Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, în doar patru zile. Sigur că nimeni nu mai crede că astăzi s-ar mai putea petrece astfel de rapturi teritoriale, neconforme cu prevederile tratatelor internaţionale, dar nici nu putem uita avertismentul lansat, la momentul războiului din Transnistria, de comandantul armatei a XIV-a, cantonată la Tiraspol, generalul Aleksandr Lebed, care răspundea unor oameni politici români mai exaltaţi că ar putea ocupa toată România în mai puţin de 24 de ore! Sigur că astăzi vorbim şi de NATO şi de apartenenţa la UE, dar resentimentele au rămas în memoria afectivă a românilor. Drept pentru care, reticenţa investitorilor strategici faţă de plasamente economice majore la Iaşi, pare justificată.

De partea cealaltă, Iaşul face eforturi susţinute de a se racorda la reţeaua de interese comunitare în această ramă a Uniunii Europene, încercând să redevină măcar un pol de creştere regională, inclusiv prin cele trei mari proiecte strategice pe care le tot iterează oamenii politici la vremuri electorale, aeroportul, autostrada şi spitalul regional de urgenţe. În cadrul acestui efort complex de promovare trebuie interpretată obstinaţia de a încerca obţinerea calităţii de capitală culturală europeană, insistenţă ne