Poetul genial care a reînnoit fundamental poezia românească a secolului XX
Ar fi împlinit, duminica viitoare, 80 de ani. Din păcate, s-a stins la numai 50 de ani, lăsând însă posterităţii opera poetică cea mai vibrantă şi cea mai profundă din literatura română contemporană.
Apărut după ravagiile realismului socialist, Nichita Stănescu, spre deosebire de congenerii săi care au încercat să refacă legătura cu poezia interbelică, este un caz unic. El a reuşit reînnoirea radicală a poeziei, de la rădăcini, prin deplasarea plăcilor ei tectonice, şi nu prin resemantizare. Stau mărturie cele trei volume-pilon, “11 Elegii”, “Necuvintele” şi “În dulcele stil calsic”. Aspectele acestei reînnoiri radicale sunt elogiul a ceea ce iese din normă, din logica obişnuită şi chiar din adevărul ştiinţific. Le descoperim în sondarea după criterii mitologice a unei noi lumi, ca în “11 Elegii”, în introducerea ludicului, a (auto)ironiei corozive, în forma aparent clasică a poeziei, într-un joc superior, acela al literaturii (“În dulcele stil clasic”), în Laus Ptolemaei”.
Criticul Alexandru Condeescu scria în 1999: „Poezia stănesciană reia tradiţia liricii interbelice făcând, totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârşitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia românească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutaţie a structurilor limbajului şi viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluţie a limbajului poetic, în jurul cărţilor sale dându-se o adevărată «bătălie a (neo)modernitaţii»”.
Cele 23 de volume apărute antum “Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”, “Dreptul la timp”, “11 elegii”, “Roşu vertical”, “Alfa”, “Oul şi sfera”, “Laus Pto