În urmă cu aproape o lună eram într-o casierie a RDS-ului când m-am întâlnit cu doi prieteni, soţ şi soţie, reveniţi acasă din Italia. Ne-am bucurat de revedere, am sporovăit noi ceva amintiri, ei mi-au povestit că s-au întors în ţară pentru că acolo se umpluse de români, iar eu le-am povestit ce şi cum mai e pe “acasă”.
În urmă cu aproape o lună eram într-o casierie a RDS-ului când m-am întâlnit cu doi prieteni, soţ şi soţie, reveniţi acasă din Italia. Ne-am bucurat de revedere, am sporovăit noi ceva amintiri, ei mi-au povestit că s-au întors în ţară pentru că acolo se umpluse de români, iar eu le-am povestit ce şi cum mai e pe “acasă”. La despărţire, a rămas să ne mai auzim la un telefon, am făcut schimb de numere, ...”Sau pe Facebook”, zice ea. “Aaa, nu, eu nu am Facebook”, am spus eu. “Cum? Nu ai Facebook? Ştii cum se spune…“, şi mi s-a părut că, pentru o clipă, toată coada plătitorilor a înţepenit, că timpul s-a “descărcat” de ultima secundă şi totul s-a oprit în loc. “Nu, nu am, …şi totuşi, exist”.
De două săptămâni, am intrat şi eu în rândul lumii. Mi-am făcut cont. Curiozitatea m-a învins. Aşa că, primesc zilnic seminţe pe pervazul peretelui care este Facebook. Îmi imaginez în spatele monitorului un hamster care aleargă pe beţele unui tambur pentru ca, tristă soartă, el este condamnat să rămână mereu în acelaşi loc, în timp ce coala peretelui se umple cu tot felul de faze, gânduri, poze, replici celebre ale înaintaşilor sau în curs de celebrizare ale contemporanilor, apropiaţi sau aduşi de cine ştie unde pentru câteva clipe în aceeaşi staţie a timpului. Câini tolăniţi într-o inocentă îmbrăţişare cu copii de-o şchioapă, pisici insidioase în decolteurile doamnelor, flori, multe flori, câteva kilograme de flori sub formă de coşuri, snopuri, buchete, adunături, desenate corect, cu rouă pe ele şi cu tentă de miros, că doar tehnologia a evoluat atât de
