Ce-i un om? O frunză pe apă, o calci în picioare cât ai clipi şi din amintirea gestului tău nu rămâne decât pulberea binelui sau îndoiala răului. Ne zbatem pentru o bucată de pâine, visăm glorie, iubim sau urâm, suntem biete nimicuri cu vanitate.
Dar în fiecare zi învăţăm, ne amintim că am greşit, că am judecat strâmb şi, de la un timp, vine tăcerea. Înţelepciunea? Pe Constantin Georgescu îl ştie multă lume încă de pe vremea în care scormonea (visător) prin cenuşa politicii sau purta haina discretă de funcţionar prins cu inevitabilele treburi lumeşti. Puţini se aşteptau să-l vadă scriind cărţi de poezie, puţini i-au înţeles demersul şi aş spune că printre aceştia din urmă m-am numărat şi eu, tributară noianului de zbateri care stau uitate pe rafturile bibliotecii. Cărţi, nume, mii de nume care nu îşi au niciodată cititorul. Literatură în van. Viaţă în van. În anul 2007, Constantin Georgescu tipărea cartea de poezie intitulată ,,Libertatea de a fi trist’’. Dintr-o prejudecată fondată pe profesia mea îmi venea mereu în minte expresia lui Charles Bukowski ,,cum zice Dumnezeu stând picior peste picior, observ că am făcut mulţi poeţi, dar prea puţină poezie”. Anii au trecut, iar Constantin Georgescu a mai tipărit vreo trei volume. O spun cu cruzime poate. Nu am deschis nici acele cărţi. Recent, am avut însă răgazul de a sta de vorbă cu poetul Constantin Georgescu. În momentele acelea mi-am dat seama că nici nu avea importanţă conţinutul cărţilor, ce era valoros se contura în calea pe care şi-o alesese ca mod de supravieţuire, scrisul fiind în cazul de faţă apă şi aer, graniţă aşezată între luciditate şi visare, ca un fir din tavan care ameninţă să se frângă în lipsa poeziei. Iată de ce aşez aceste rânduri pe hârtie cu respectul datorat aceluia care şi-a asumat libertatea de a fi trist. Una dintre libertăţile care te fac diferit de restul lumii. Uneori asta îţi