M-am numărat printre primii susţinători ai Premiilor Gopo. În urmă cu şase ani, cînd ceea ce azi numim „Noul Cinema Românesc“ se limita la Cristi Puiu şi la „filmele despre revoluţie“, am participat entuziast la gala de la Palatul Bragadiru. Atunci, performerilor cinematografiei autohtone le-au fost înmînate primele trofee create de sculptorul Adrian Ilfoveanu, împrumutînd forma celebrului omuleţ desenat şi însufleţit de Ion Popescu Gopo. Simţeam necesitatea unei alternative la fosilizatele Premii ale Uniunii Cineaştilor din România (UCIN), aşa că am salutat fără rezerve iniţiativa Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR), care în 2002 crease şi cel mai important festival de film de la noi, clujeanul TIFF. Anii au trecut, alternativa a rămas necesară, dar direcţia în care se îndreaptă Premiile Gopo mă îndreptăţeşte să spun: destul!
Am fost luni seară la gala găzduită anul acesta de Opera Naţională – trebuie spus, o sală mult mai potrivită pentru acest eveniment decît cele folosite în anii precedenţi. Ţinînd cont de absenţa lui După dealuri, palmaresul – pe care îl găsiţi în articolul de legatura – nu mi-a produs mari surprize, ba chiar am reuşit să intuiesc mai mulţi dintre cîştigători decît la marea majoritate a ediţiilor dinainte (exceptînd-o pe cea din 2008, cînd cele mai multe premii au fost împărţite, pe bună dreptate, între doar două filme). Ceea ce m-a frapat şi m-a decepţionat profund a fost spectacolul strident oferit de gală, care, dintr-un eveniment al „industriei cinematografice“ din România, s-a transformat treptat într-unul mai degrabă de business şi fund raising decît de cinema.
E drept, anul acesta, în urma unui schimb de replici dure între Tudor Giurgiu şi Eugen Şerbănescu, directorul general al Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), APFR-ul primului a renunţat la finanţare obţinută de la i
