Deși Eugen Negrici a devenit acum o vreme septuagenar și a fost firitisit cum se cuvine (inclusiv printr-un volum „omagial”, la Editura Paralela 45), criticul cu același nume refuză să intre în cadrul oficial și oficios presupus de o canonizare simbolică.
Aceasta fiindcă scrisul lui e anti-canonic prin definiție. Negrici deconstruiește și descentrează literatura, degajînd elementul estetic și insistînd pe mersul gîndirii producătoare a unui autor, indiferent de epoca, școala, orientarea, stilul și locul lui în sistem. Tocmai că acestea, toate, nu sînt indiferente criticului, așa cum le sînt colegilor săi jurînd pe estetic și tăind în carne vie pentru a-l obține. Negrici le vede panoramic și le deduce din constructul autorului, fie că el se numește Heliade-Rădulescu sau Nichita Stănescu, Antim Ivireanul sau Urmuz.
Figura spiritului creator are nu doar detentă speculativă, ci și această rară lărgime a perspectivei. Sînt puțini criticii și istoricii literari care pot acoperi, cu aceeași seriozitate, epoci diferite din istoria literaturii române. Iar pentru că această literatură nu e una foarte veche și întinsă ca literatură, voi subînțelege că sînt și mai puțini criticii și istoricii literari care pot acoperi, cu aceeași seriozitate ca Negrici, atît literarul românesc, cît și culturalul din care acesta s-a născut și s-a format.
Istoricul are acuitatea unui critic la curent cu cele mai noi metode, pe cînd criticul nostru are curiozitatea documentară a istoricului obsedat de o însemnare dintr-un catalog de arhivă dintr-o mănăstire care a fost demolată și peste care s-a parcelat o tarla. Negrici ia la pas tarlaua, sapă ici, apasă dincolo, reface mental mănăstirea, arhiva, catalogul din ea, la urmă documentul, pe care ți-l și arată, cu o ironică fluturare. Chiar și în istoria literară, miracolele există, dacă le cauți.
Esteticul rămîne esențial
