Acum vreo două săptămîni (pe 13 martie) s-au împlinit 106 ani de la naşterea lui Mircea Eliade. Momentul nu prea a fost marcat public şi, pe undeva, cred că e nedrept. Fie şi pentru că cei mai mulţi cititori de vîrsta mea au trecut, acum 20 de ani, prin febra (re)descoperirii sale. Pentru generaţia mea, descoperirea „culturii de performanţă“ – ca să vorbesc nicasian şi să enervez pe cei perfect agiornaţi – s-a făcut, în prima tinereţe, prin Jurnalul de la Păltiniş şi cărţile subsecvente, şi, mai apoi, în a doua tinereţe, prin Mircea Eliade. Fac, de departe, o reverenţă Maestrului, republicînd o amintire.
DE ACELASI AUTOR O constituţie fără iluzii Cum ar fi trebuit apărat dl Ouatu de geopolitică Se clatină civilizaţia contractului! Dor de Macedonski Anul 2002 s-a terminat cu o iarnă agresivă la Chicago. Vîntul rece lovea şuierînd nămeţii. Bieţii oameni treceau pe străzile oraşului grăbiţi, ca sub asediu, cu nasul în fulare groase. În acea dimineaţă sticloasă de decembrie, sub un ger înalt şi ameţitor, am ajuns în campusul Universităţii din Chicago. David Brent, legatarul american al lui Mircea Eliade, îmi aprobase amabil cererea de a răsfoi arhiva personală a lui Eliade, aşa că urma să petrec toată ziua la biblioteca Regenstein. Pe la ora 9 dimineaţa, conduceam încetişor pe străduţele din jurul bibliotecii, în căutarea unui loc de parcare. La acea oră, într-o zi ca aceea, găsirea unui loc de parcare în preajma bibliotecii a fost aproape o misiune imposibilă. Totuşi, nu m-am descurajat şi am persistat, dînd ocol clădirii Regenstein pe toate străduţele care o înconjoară, în speranţa găsirii unui parcaj. După ce m-am învîrtit pe acelelaşi străduţe de vreo trei ori, am găsit un loc de parcare nu departe de bibliotecă, pe strada Woodlawn, chiar la intersecţia cu strada 57. Am parcat, am mers pe 57, am trecut grăbit prin faţa Clubului Quadrangle (locul în care p
