● Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams, cu: Mihaela Trofimov, Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa, Richard Bovnoczki, Scenografia: Vladimir Turturică, Regia: Andrei şi Andreea Grosu.
O casă dărăpănată, din centrul Capitalei, o uşă veche, cu lemnul cojit. La intrare, cîteva trepte din mozaic, ciobite. Intru într-o încăpere minusculă, cu un covor uzat, roşu închis, o canapea şi o măsuţă. Un alt spaţiu, la fel de mic, în dreapta, cu pereţii netencuiţi. O draperie din catifea roşie acoperă intrarea în altă încăpere, unde e „scena“. Cînd am fost prima dată la Unteatru, mi s-a părut că spaţiul arată ca un conac boieresc deţinut de o famile scăpătată. Teatrul propriu-zis e în aripa servitorilor, de unde şi îngustimea spaţiului şi mobilierul la mîna a doua, parcă primit din partea „stăpînilor“ generoşi. Acum, cînd intru pe uşă, mă gîndesc că imaginea acestui interior obosit este primul lucru pe care îl vede Blanche, şi că iluzia ei – aceea despre dragoste, fericire, frumuseţe – tocmai a găsit încă un zid de care să se izbească.
DE ACELASI AUTOR Regresul progresului Balada mucegaiului urban Eternele neînţelegeri CNDB is back in town Involuntar, scenografia spectacolului se prelungeşte pînă în curtea cu pavajul crăpat, pe poarta căreia Blanche a intrat nu cu multă vreme în urmă, destul însă cît să se afunde deja în lumea ei fantasmagorică. Îmbrăcată într-o rochie din voal imaculat, Blanche e o mireasă supradimensionată, care scînceşte ca un animal rănit. Stă acolo, parcă înfricoşată de sine, tremură ca o umbră întinsă pe perete. Penumbra se deschide apoi în lumină şi show-ul continuă realist, dar imaginea acestei Blanche uriaşe, ocupînd aproape întreg spaţiul de joc, urcată pe o turnantă veche şi scîrţîietoare, planează asupra întregului spectacol. Blanche privind la sine ca printr-un microscop, văzîndu-şi durerea amplificată.
Spectacolul are do
