Mi se întîmplă, deseori, să observ minunăţiile peisajului bucureştean, atîtea cîte mai sînt, dar asta doar cînd mă aflu la înălţime: de la balconul etajului al treilea al blocului în care locuiesc, sau privind pe geamurile etajului opt, unde lucrez, ori de pe terasele suspendate ale vreunei cafenele. Văd splendori de arhitectură veche şi mă minunez cum trec zilnic pe lîngă ele, pe jos, şi nu le văd. Ca pieton, privirea mea nu reuşeşte să se ridice deasupra gunoaielor împrăştiate pe trotuar, a străzilor găurite de vremea rea şi de indolenţă, a ruinelor provocate de interese imobiliare aflate mai presus de lege.
Rareori avem ochi pentru splendorile lăsate de înaintaşi; foarte rar, „imaginaţia“ de a le imita şi, încă şi mai rar, nervii şi încrîncenarea de a le păstra.
DE ACELASI AUTOR Organizaţii noi, ambalaj de lemn Evaluări "de amorul artei" Portretul unui adolescent altfel În căutarea întîlnirilor pierdute Peisajul românesc, cel aflat în afara darurilor naturii sau ale veacurilor trecute, este unul urît, în esenţă: blocuri gri sau scorojite, ori, mai rău, cu pete de culori strepezitoare, asfalt înecat în băltoace şi deşeuri, panouri publicitare inacceptabile, sate cu case dărăpănate şi cîmpii arse de secetă şi indiferenţă, spitale şi şcoli cu igrasie şi cu „pavoazări“ de prost gust etc. Ne-am obişnuit cu toate, iar protestele împotriva urîtului, a urîtului pur şi simplu, sînt ca şi inexistente.
Alături de mine, văd copii jucîndu-se fără teamă în parcuri insalubre, adolescenţi distrîndu-se cu nepăsare în baruri sau cluburi urît amenajate, tineri savurînd, fără reţineri, ca pe ceva subînţeles, imagini dezolante ale peisajului monden şi modern autohton.
Şi mă gîndesc că oroarea în faţa urîtului, revolta împotriva lui ar trebui să capete mai multă consistenţă în educaţia copiilor noştri. Am văzut programele şcolare: sînt pline de ore de ecuaţ
