S-a dus de tânăr, să pască...
Vi l-aţi putea imagina pe Nichita Stănescu la 80 de ani? Pe 31 martie, Poetul ar fi împlinit această venerabilă vârstă. Probabil de asta s-a şi grăbit să plece mai devreme, ca să rămână veşnic tânăr în memoria publică. Vorba altui poet: “S-a dus de tânăr să pască/ Izlazul de iască/şi gândul/ acela de fapt, rumegându-l/ pe el/ şi pe cel de dinainte de el/ şi de lume/ ea, născuta anume,/ să-l pască/ în islazul de iască/ pe cel nevoit să se nască”.
Ceea ce ne-a lăsat Nichita este un tezaur. Un tezaur public în care oricine poate intra şi ieşi. Ca într-o poezie de-a sa. Din păcate, nu prea intrăm. Nici în poezie, nici în întregul tezaur al vorbelor sale.
Ne-a lăsat multe probleme, căci marea poezie nu este cea care le rezolvă, ci cea care le pune. Adică, ne pune pe noi în situaţia de a ne formula întrebări pentru a găsi răspunsuri. Ţineţi minte “Lecţia despre cub”?. Ei bine, cubul lui Nichita nu este perfect. Este cubul căruia trebuie să-i spargi un colţ ca să fie observat. Şi abia atunci realizezi perfecţiunea cubului. Nu din ceea ce este, ci din ceea ce ar fi putut fi: “Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”. “Lecţia despre cub” este o pildă asemănătoare cu pildele lui Iisus, pe care de altfel nici nu ne omorâm să le înţelegem. De aceea, Nichita ne-a dat, mură-n gură, şi explicaţia: "Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme, ca să aveţi la ce visa...”.
Poetul Necuvintelor este mereu cu noi. Dar nu prea ne dăm seama, pentru că nu tot timpul realizăm că respirăm, că vedem sau că auzim. Asta nu înseamnă că nu respirăm, că nu auzim sau că nu vedem. Aşa se întâmplă şi cu Nichita. Este ca aerul, ca lumina, ca sunetul. Face parte din “ecosistemul” nostru spiritual, românesc din care, făcând înşine parte, nu-l conştientizăm. Sau vorba unui alt poet: “Ce
