Sociologic, Iaşul este nu doar un mare oraş, undeva, pe lângă Podu Iloaiei, ci un centru definibil în principal prin vocaţia sa universitară, prin capacitatea sa de expertiză în cercetare şi inventică, adică prin existenţa unui plus de inteligenţă, de minte.

Asta neînsemnând, sine die, că nu am avea şi noi proştii noştri, dar neexistând alte prea multe resurse materiale la îndemână, s-a supralicitat importanţa reală a resursei umane, a calităţii sale, de multe ori de excepţie. Observaţie valabilă atât la nivelul elevilor, care excelează în concursuri şi olimpiade, a performanţelor lumii studenţeşti şi academice, dar şi în valenţele culturale şi artistice de înaltă ţinută, în majoritatea lor. Dacă n-am fi avut şansa de a fi şi un centru universitar puternic, un centru medical performant cel puţin regional, după dispariţia Iaşului industrial, probabil că marele oraş ar fi eşuat. Deja vom afla, când recensământul îşi va fi prelucrat toate datele aferente, că oraşul înregistrează o certă regresie demografică, parte din cei care au rămas fără oportunităţi de carieră aici, fie au migrat spre alte orizonturi, din afara României, fie au părăsit municipiul şi au revenit la ţară, la obârşia bătrânilor, devenind un soi mai ciudat de fermieri de la oraş.

Iaşul resimte un proces de depopulare, de abandonare a down town-ului tradiţional, de relocare a celor care-şi pot permite către proximităţile sale metropolitane, la „ţară“, dar cu confortul şi comodităţile de la oraş. Ceea ce, până la urmă, este un proces firesc, petrecut de mult în vestul Europei, unde marile oraşe sunt deja destinate doar locurilor de muncă şi de recreere a locuitorilor din vecinătatea acestora.

Cartierele tradiţionale ale marelui oraş nu sunt încă părăsite sau abandonate, dar sigur resimt tendinţa certă de îmbătrânire, cei tineri au o firească dorinţă de a înlocui traiul la bloc, cu incom