În replică la articolul meu de săptămîna trecută, în care vorbeam despre refuzul unora de a recunoaște crimele comise de cele două mari rele ale secolului trecut, nazismul și comunismul, un comentator care semnează Codan mă întreabă: „V-ați gîndit vreodată la cîte mașini stau pur și simplu pe stradă și nimeni nu le folosește? Doar stau acolo.V-ați gîndit vreodată cît de ineficientă este economia actuală, bazată pe ultraconsumerism? Nu aș numi-o economie, pentru că toți știm ce înseamnă a economisi, or, acest sistem se prăbușește dacă oamenii nu cumpără lucruri inutile“.

Sigur că m-am gîndit. Cu siguranță, s-au gîndit și alții, pentru că întrebarea e naturală și simptomatică pentru o stare de spirit, pentru problemele pe care și le pun mulți oameni raționali, nu doar de stînga, și care vibrează la nefericirea, la sărăcia, la nedreptatea de lîngă ei. Nu numai mulțimea de mașini șochează, ci multe altele, de exemplu, puzderia de case goale din centrele orașelor mari, munții de mîncare aruncată zilnic – în timp ce atîția oameni dorm pe stradă sau suferă de foame. Dar poate fi altfel?

Întrebarea corectă este dacă se poate ima­gina un sistem social rațional și democratic. Nu cred că încap nuanțe aici: nu există „mai rațional“, nici „mai democratic“. Ori e rațional, ori nu. Ori e democratic, ori nu. Prin orice breșă se strecoară și proliferează negația a ce nu s-a construit (ori impus?) pînă la capăt. O dovadă am avut în încercarea lui Gorbaciov de a altoi un pic de democrație pe trunchi de economie comunistă: n-a mers, s-a prăbușit întreg sistemul. Ceea ce chinezii au priceput repede, acționînd în consecință.

Comunismul poate fi văzut și ca o încercare de a construi un sistem social rațional. În teorie, raționalitatea ar fi rebuit să genereze democrație, pe baza necesității liber înțelese. Ce-a ieșit știm, ch