Anii ’90 – zorii democraţiei. Excursie de grup în Spania. Nu-mi plac excursiile colective, organizate, cu ghid profesionist. Timp de două săptămâni trebuie să-ţi împarţi viaţa, masa, percepţiile, gusturile, aerul din autocar, extazurile şi idiosincrasiile cu patruzeci şi ceva de persoane străine, mai mult sau mai puţin agreabile, cu preocupări şi predilecţii diferite de ale tale, să-ţi însuşeşti spiritul gregar, să te supui unui program alcătuit de alţii, care corespunde sau nu dezideratelor tale turistice şi să asculţi întruna glasul tern al unui ghid care-ţi citeşte din caiet clişee seci geograficosociale, copiate din manuale, despre locurile pe care urmează să le vezi; sau, în drumurile lungi, încearcă să-şi distreze turma cu anecdote răsuflate. Şi fiecare grup, indiferent de ţara pe care o vizitezi, conţine aceleaşi figuri caracteristice: cârcotaşii care protestează împotriva a orice, de la camerele de hotel repartizate, la mâncărurile din restaurante şi la capriciile meteorologice; conştiincioşii care stau şi notează disciplinat tot ce explică ghidul, uitând de multe ori să privească cu ochii lor obiectivul în speţă; „deşteptul” care le ştie pe toate şi, a mai văzut el „d-astea” şi-l completează întruna, enervant, pe ghid; cucoanele atrase magnetic de vitrine, aflate în competiţie de „achiziţii”, pe care le compară, seara, cu invidie. Cele mai supărătoare sunt vizitele în muzee, care se fac într-un ritm vertiginos (pentru a putea bifa şi vizitarea celorlalte obiective din programul zilei), cu opriri doar în faţa capodoperelor ultracunoscute şi cu ignorarea „din mers” a unor perioade întregi de istorie de artă.

Prefacerile economice din perioada de tranziţie făcuseră aproape imposibile excursiile individuale, aşa încât am preferat să vizităm Spania „cu turma”. În prima zi de program, vizitarea muzeului Prado. Aveam la activ, stocate în sertăraşele spa