Pentru Alex Goldiş, născut în 1982, obiectul cercetării pe care a întreprins-o în Critica în tranşee (Ed. Cartea Românească, 2011) ţine de istorie.

Pentru unul ca mine, născut ceva mai demult, obiectul aceleiaşi cercetări ţine de istoria trăită. M-am aflat, am vrut sau nu am vrut, în tranşeele luptelor literare purtate de criticii şaizecişti, reconstituite de Alex Goldiş cu nedezminţită rigoare, cu mare scrupul documentar şi, aş spune, cu multă dăruire. A rezultat, cum constată pe drept cuvânt Mircea Martin, „un studiu care se anunţă a fi o carte de referinţă pentru istoria criticii literare româneşti”.

Am trăit eu însumi, aşadar, începusem să spun, în ambianţa luptelor de tranşee evocate de Alex Goldiş, dar nu din perspectiva experienţei personale îi voi comenta aici cartea. Obiectivarea îmi pare a fi cea mai potrivită atitudine faţă de o astfel de lucrare, după cum autorul însuşi a adoptat-o în cuprinsul ei. Îşi face din obiectivare (obiectivitate) un criteriu peste tot respectat.

Avem astfel de la Alex Goldiş, acest foarte activ tânăr critic şi istoric literar, lucrarea cea mai substanţială de până azi consacrată renaşterii criticii noastre, reînfiinţării acesteia, după ce practic fusese desfiinţată în anii proletcultismului. În vorbe i se atribuiseră criticii rosturi îndrumătoare, dar în fapt fusese scoasă din joc.

Încă în subtitlu (De la realismul socialist la autonomia esteticului) Alex Goldiş enunţă datele procesului pe care îl va urmări în carte, bornele între care acest proces se desfăşoară, punctul din care pleacă şi acela în care ajunge. Toată literatura postbelică va fi implicată, desigur, în amintitul proces şi nu numai critica, dar cu atât mai mult critica întrun context în care i se atribuiau „răspunderi“ şi în care ideologicul împânzea tot orizontul. Abordarea numai a „literarului“ era mai degrabă un delict, atrăgând în