Proiectul „100 de km împotriva sedentarismului” a stârnit multe comentarii, iar cei care s-au simțit cu musca pe căciulă au devenit frustrați și ne-au arătat cu degetul. Lista participanților a fost într-o schimbare continuă, semn că oamenii nu mai au cuvânt sau își calculează în mod eronat timpul. Cu o săptămână înainte de marele traseu, telefonele-mi sunau doar pentru a mă anunța cu privire la presupusele „parteneriate” care nu se vor ivi de această dată, din motive ce țin de calitatea proiectului sau de mesajul fără noimă. Da! Sedentarii au fost tare supărați, chiar dacă abordarea mea nu ataca, ci doar aducea o sugestie. În continuare, subliniez masa de oameni ce duce un stil de viață nesănătos, o umbră americănească ce vrea să ne îmbolnăvească și o prea mare activitate „feisbuciană” în momentele de offline.

Am știut de la bun început că există valori și tradiții, sarmale și cozonaci, ceapă, șuncă și ouă, dar nu am înțeles coada de la shaormerie, în drum spre restaurant! Presiunea socială înglobează un set de reguli primitive ce țin să slugărească fiecare individ și să-l aducă între patru pereți, lucrând pentru nu știu ce proiect. Chiar dacă în calendar se precizează că am intrat de ceva vreme în Postul Paștelui, suntem cu un pas în groapă și ne îndreptăm către ceea ce se dorește din partea miliardelor de oameni ce nu vor să mai dispară. Atât de mici și atât de mulți, aterizați pe un pământ învechit ce ne suportă cu greu și pe care îl poluăm în mod voit. Picioarele mele au putut! Am străbătut Ploiești-Brașov pe jos, în doar două zile, alături de echipa mea, vă mulțumesc tuturor celor care ați renunțat la timp, dar ați tras tare ca să dați ce aveți mai bun din voi.

Cristina Toma reprezintă un element foarte important în sfera mulțumirilor. Cu ajutorul Clubului „Ploieștiul în culori”, am clădit primele resurse financiare, atât de necesare în campania