Unii dintre membrii Parlamentului Basarabiei independente au plătit cu viaţa curajul de a se desprinde de Rusia şi de a se uni cu România. RL prezintă, în două episoade, biografiile pe scurt ale acestora.

Unul dintre cele mai importante momente din istoria României s-a petrecut acum 95 de ani, când liderii basarabeni, întruniţi în Sfatul Ţării, au decis, la 27 martie, să se unească cu România. Decizia lor a fost una de o importanţă extraordinară. La acea vreme, România era un stat înfrânt de Puterile Centrale, nevoit să negocieze o pace separată, după colapsul suferit de Rusia. Capitala ţării, Bucureşti, era ocupată de trupele germane şi austro-ungare, la fel ca şi Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Sub controlul autorităţilor române, refugiate la Iaşi în frunte cu Regele Ferdinand I cel Loial şi cu Regina Maria, mai rămăsese doar Moldova. Armata română, victorioasă în luptele din anul 1917, rămăsese izolată, în condiţiile în care Rusia fusese cuprinsă de anarhia bolşevică. Mai mult, tratatul de pace separată, negociat de Guvernul român cu Puterile Centrale, prevedea cedarea unor părţi importante din teritoriul ţării în favoarea Bulgariei şi a Austro-Ungariei.

În acest context, decizia fruntaşilor basarabeni de a se uni cu România a căpătat semnificaţia unui act extraordinar, care oferea ocazia unei excelente restabiliri a moralului românilor, dar şi resursele furnizate de această regiune românească. Mai mult, unii dintre militarii basarabeni, care serviseră în armata ţaristă, erau soldaţi capabili, obişnuiţi cu greutăţile frontului, care au putut furniza armatei regale române cadre valoroase. Însă actul de curaj al membrilor Sfatului Ţării nu a rămas nerăsplătit de Regele Ferdinand I şi de români. Mulţi dintre ei au ocupat demnităţi extrem de importante în România interbelică. Iar tocmai acest lucru a atras ura bolşevicilor.

Astfel că, în anul 1940,