Am întotdeauna o poftă egală de apă minerală şi de vinovăţie. Oamenii normali visează fripturi sau clătite, dar eu tânjesc numai după apă minerală, că vinovăţia o conţin. Pofta nu este însă deloc mai puţină. Diferenţa stă în frenezia manifestă. Cred că stau prost cu fluidele.
Am ajuns aseară târziu acasă. Am găsit un copil şi-un metru de pisică. Neagră. Copilul m-a somat să vin mai repede că-i este dor, pisica m-a luat cu cerşetoria de la uşă. Aveau şi ele dreptate. Umblătura nu e bună. Naşte lipsă unde nu trebuie.
La periferia interesului meu mă aflu chiar eu. O fi de la vreme, dacă zici tu. M-a lovit un optimism durabil în ultima vreme, semn clar de nebunie desfrânată. Mănânc doi covrigi pe zi. Îi alternez cu două banane. Nu ştiu care de trei ori pe săptămână şi care de două. Cred că şi asta se alternează, cu săptămânile. Sâmbăta şi duminica vreau nuci, însă, invariabil, ajung tot la ciuperci. Poate de la asemănarea de culoare. Nu simt diferenţa.
M-am hotărât să nu-mi mai dau importanţă. Acu’, nu te bucura pripit. Nu se poate deloc fiindcă mai am şi valoare de întrebuinţare, iar asta e musai să rămână măcar intactă, deşi dezirabil ar fi să crească. Dar m-am decis să nu mă mai zbat zi-noapte-zi pe dinăuntru. Nu. Ce atâta freamăt, ce atâta vuiet? Ia, mai uşurel.
Spălam vase duminica trecută şi mă gândeam câte mai sunt de făcut atunci şi câte a doua zi, plus că săptămâna se anunţa aglomerată. Aşa, şi? Aia nu pot, aia nu am, aia nu ştiu cum, aia nu mai e cazul să, iar ailaltă nu-mi mai place. Vai, vai, câte sunt pe capul meu! Ce mă fac, cum le descurc pe toate?
Şi, între două ceşti şi trei linguriţe, mi-am imaginat, pentru o clipă, că e război. Eu nu ştiu ce-i aia război, nici armată n-am făcut, aşa că habar nu am nici de simulări. M-am gândit, întinzând stânga după ştergar, că-mi permit să-mi fac o grămadă de probleme pentru că mi-e pace
