Pe lista post-Cipru, discutată neoficial pe culoarele de la Bruxelles, se află Luxemburg, Malta, Slovenia. Plus, după cum afirma la începutul acestei săptămâni comisarul Michel Barnier, “anumite bănci din Irlanda, Spania sau Portugalia”.
Cu un risc enorm de contagiune ulterioară deoarece, dacă până acum problemele afectau zona periferică a Europei, ele ameninţă să se munte chiar în centrul ei nevralgic, provocând reacţii în lanţ absolut imprevizibile.
De ce se petrec toate acestea acum, într-un moment în care, cel puţin în teorie, UE ar fi trebuit, dimpotrivă, să asigure calmul pieţelor economice şi financiare în scopul de a putea să se reînscrie într-un ciclu de creştere economică ? Răspunsul este foarte simplu : s-a decis recursul la metoda forte, singura care permite să nu se mai aplice modelul precedent, adică susţinerea sistemelor bancare şi economiilor aproape de faliment prin injecţii succesive exclusiv din banii contribuabililor. Rezumatul acestei filozofii îl face Jaques Attali : - Trebuie eliminate celelalte paradisuri fiscale şi bancare : Malta, Slovenia şi, dincolo de acestea, trebuie să punem problema Luxemburgului al cărui statut bancar va face într-o bună zi foarte mult rău credibilităţii euro. Şi să nu permitem intrarea în zona euro a Letoniei, ţară cu un sistem bancar încă foarte obscur - Solvabilizarea băncilor din zona euro, azi încă mult prea adesea finanţate într-un mod prea instabil şi obscur - Trebuie gerată introducerea, justificată etic, a taxei pe tranzacţiile financiare astfel încât pieţele să nu se sufoce ca răspuns la lichiditatea întreprinderilor, provocând un nou crash major - Să încetăm a minţi pe toată lumea, lăsând să se creadă că crearea de monedă va fi ceva suficient pentru revenirea la creşetere economică şi la eliminarea datoriei publice. Maşina de făcut bani nu este o soluţie etică, nu face decât să transfere acti
