Faptul că ne petrecem vremea într-o lume a pretextelor poate fi un adevărat noroc. De exemplu, este greu de ignorat un motiv suficient care ne permite să ascultăm o muzică excepţională. O astfel de conjunctură a putut fi întâlnită în debutul lunii, când Orchestra Naţională Radio a folosit, pe lângă pretextul zilei de întâi martie, cu implicaţiile sale cunoscute, şi pe cel al rememorării unui muzician statornicit de mai bine de jumătate de secol în conştiinţa publicului. Concertul astfel proiectat a fost dedicat celebrului Ion Voicu şi a conţinut în program numai piese de Mozart şi, ca un element care a putut creşte interesul auditorilor, la pupitru s-a aflat fiul marelui violonist, dirijorul Mădălin Voicu. Fără o promovare care să depăşească limitele decenţei, concertul a avut o asemenea audienţă încât a început, practic, cu casa închisă şi mulţi doritori au urmărit, prin bunăvoinţa organizatorilor, evenimentul în picioare sau pe scaune culese din foaier ori de pe la garderobă. Acest lucru a tulburat, într-un fel, ambianţa solemnă pe care o presupune un „simfonic“, dar aspectul a fost atenuat de comportamentul rezervat şi demn al colectivului orchestral, care a tratat concertul ca pe o manifestare de înaltă ţinută şi nu s-a lăsat antrenat de niciun prilej – dintre cele care i s-au oferit – pentru a transforma totul într-un spectacol popular. Acest lucru nu a fost deloc uşor, deoarece repertoriul, exclusiv mozartian, a cuprins piese foarte cunoscute, melodioase şi cantabile, publicul – apreciat după reacţiile de satisfacţie – nu a fost compus din specialişti ori melomani de carieră, iar dirijorul a avut câteva tentative de a strecura ghiduşii peste care orchestra a trecut cu eleganţă şi discreţie. Concertul a început tumultuos, cu Uvertura operei Nunta lui Figaro, pe care orc Publicitate hestra a executat-o într-un tempo mai alert decât se cântă atunci