În DILEMA VECHE nr. 474/14-20 martie, Andrei Pippidi semnează o elegie pentru grădini şi pentru meşteşugul de primăvară al grădinăritului, în Bucureşti. Se vede că nici vremea de martie nu ţine, anul ăsta, cu grădinile, însă, constată amar Andrei Pippidi, nici proprietarii lor nu le mai iubesc. Şi sub acest, mărunt aspect, arta, sensibilitatea la frumos ne părăseşte habitatul, din ce în ce mai sufocat de betoane. „În jurul nostru creşte un oraş străin”. Aşa cum grădinile ajung să ne pară demodate, se întâmplă cu case, cu cartiere, cu toată armonia oraşului cuprinsă, odinioară, şi în câteva zorele care înviorau, dintr-o curte, un mare bulevard. Spaţiul liber este văzut, exclusiv, ca spaţiu de construcţie, iar micul lux al unei zone în care să poţi să respiri, eliminat. Modernizarea, vezi bine, îşi cere drepturile. „Să fim moderni! este superstiţia epocii noastre.” Nu e o superstiţie nouă, doar efectele ei sunt mult accelerate şi amplificate. Din păcate.
În DILEMA VECHE nr. 474/14-20 martie, Andrei Pippidi semnează o elegie pentru grădini şi pentru meşteşugul de primăvară al grădinăritului, în Bucureşti. Se vede că nici vremea de martie nu ţine, anul ăsta, cu grădinile, însă, constată amar Andrei Pippidi, nici proprietarii lor nu le mai iubesc. Şi sub acest, mărunt aspect, arta, sensibilitatea la frumos ne părăseşte habitatul, din ce în ce mai sufocat de betoane. „În jurul nostru creşte un oraş străin”. Aşa cum grădinile ajung să ne pară demodate, se întâmplă cu case, cu cartiere, cu toată armonia oraşului cuprinsă, odinioară, şi în câteva zorele care înviorau, dintr-o curte, un mare bulevard. Spaţiul liber este văzut, exclusiv, ca spaţiu de construcţie, iar micul lux al unei zone în care să poţi să respiri, eliminat. Modernizarea, vezi bine, îşi cere drepturile. „Să fim moderni! este superstiţia epocii noastre.” Nu e o superstiţie nouă, doar efectele ei
