S-ar zice că vremea vremuieşte-n rostul ei, neţinând seama de secunda ce ne-a fost dată spre a aduce-n lume infim adaus, îmbogăţind-o cu o nouă frumuseţe care să semene cu noi. S-ar zice că timpul în care ne-am trezit, prezenţă vie are, prin noi chiar, început şi sfârşit. Maria Candrea Ionescu (n. 1927), membră a Cenaclului de arte plastice al medicilor pictori „Ion Ţuculescu“, face parte dintre oamenii frumoşi care ştiu să ofere semenilor frumuseţe. Cu o activitate artistică neobosită (peste 25 de expoziţii personale, fără a mai aminti şi de cele colective, cărora pictoriţa nu se mai oboseşte să le ţină o riguroasă contabilizare), ea învaţă culorile să recreeze câmpul cu flori, „crângul când frunza-i încă rară“, purtând amprenta incon Publicitate fundabilă a cuminţeniei luminii cântătoare pe arpegii de linişti. Preponderente între lucrările sale – florile. Bujorii din grădină îşi clamează parcă bucuria de a se fi deschis, cârciumăresele au în frăgezimea petalelor ceva din obrajii altor „crâşmăriţe“, daliile par gătite de balul de sâmbătă seara (dar, mai abitir, de hora din sat, de duminică), floarea-soarelui face concurenţă florilor toamnei şi, peste toate, crinii, faţă-n faţă cu trandafirii. Nu lipsesc nici imagini ale unor locuri încărcate de istorie cuminte – Balcicul, Bărăganul, Marea noastră cea deloc neagră, Herăstrăul, Veneţia şi – perla coroanei din regatul creaţiei Mariei Candrea Ionescu – satul natal, casa părintească, cu, mereu de veghe, chipul mamei. Recenta expoziţie deschisă la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea“ din Slobozia a reunit lucrări din diferite perioade de creaţie ale pictoriţei, ca într-o parcurgere de drum presărat cu flori şi lumină, dar cu precădere tablouri realizate în ultimii doi ani. De ce iarna, ca o lespede de gheaţă, vine peste atâta chiot de floare din universul înmiresmat prins pe pânzele şi acuarelele