De ce înnebunesc oamenii pare să fie întrebarea pe care, în forme diferite, Camil Petrescu şi-o tot pune. De ce lucruri fireşti antrenează, în crescendo, un cortegiu de angoase.
Probleme cărora, trecând chiar peste inabilitatea unor construcţii literare care le îmbracă, nu poţi să le conteşti actualitatea. Suflete tari e un astfel de studiu de caz. Al unui bibliotecar care demonstrează că cine nu a citit cărţile e condamnat să le trăiască. Şi să le înfrunte clişeele.
Povestea de iubire, dacă poate fi vorba de aşa ceva, dintre Ioana Boiu-Dorcani şi modestul slujitor al magaziei ei cu cărţi, e o ciocnire de reţete. Amândoi au siguranţa lipsei de experienţă, a deficitului de viaţă adevărată. Ştiu, în teorie, ce au de făcut, şi ce să le ceară celorlalţi, dar socoteala de acasă...
Ioana refuză mai multe concretizări ale destinului de viitoare soţie, tocmai fiindcă n-au nimic excepţional, cum avea gestul unei strămoaşe îndepărtate, care ceruse în căsătorie un haiduc condamnat la moarte. A fost nobleţe adevărată sau doar excentricitate, dorinţă de a şoca o societate patriarhală, fiindcă ei îi dădea mâna, iar lui tocmai i se înfundase? Nu ştim. Fapt este că a preferat să fie o rebelă, răscumpărând viaţa unui rebel, decât o jupâneasă cumsecade.
Acelaşi rol vor să-l joace şi Ioana şi Andrei, dar epoca nu-i mai ajută. Gesturile lui, care se vor extreme, sunt la mâna a doua, s-au scris deja în cărţi. Atitudinea ei e, şi ea, studiată după romane. Ce rămâne e un fel de hăituială într-un spaţiu mic, fără amploarea goanelor haiduceşti. Andrei amână şi premeditează, se răfuieşte, apoi, cu propria lui inacţiune, îşi fixează termene şi obiective. Că nu are nimic de haiduc, de primitiv, de om dintr-o bucată e cât se poate de limpede. Când, în fine, îndrăzneşte, deznodământul are ceva minor, de afacere slujnicărească, de codoşlâc, nicidecum de aventură.
