Din ce în ce mai greu sper că aici se va întâmpla ceva care să determine altceva, pentru a schimba conţinutul cuvintelor, al faptelor, al intenţiilor, al gândurilor. E o bucurie nebună, la fiecare măcel verbal al politicienilor, ziariştii se înşiră la o masă şi clănţăne şi clănţăne, apoi politicienii se aşază la altă masă, toţi stau şi vorbesc – e adevărat, la altă masă se mănâncă alţi bani, alte interese -, toţi se simt bine, că, dacă nu s-ar simţi, măcar unii s-ar ridica, ar da masa peste cap şi ar începe să întrebe: Mă, tu ce ştii să faci, în afară să vorbeşti, să şmechereşti, să te îmbulzeşti la masa bogaţilor?

Cel mai mare eşec al meu de până acum e că nu reuşesc – poate nu am eu putere de convingere, recunosc şi asta, dacă trebuie, dar atunci să încerce altcineva, măcar să reuşească! – să-mi conving colegii de generaţie că nu economia e cauza sărăciei spirituale şi financiare, că nu din cauza sărăciei nu avem cetăţeni mai implicaţi şi o guvernare responsabilă, că nu din această cauză nu vom avea mai nimic din toate cele care fac o ţară respirabilă din momentul când ieşi pe stradă până când intri într-o instituţie publică sau până când deschizi televizorul pentru un jurnal de ştiri, ca să te informezi şi nu să fii năpădit de sub-informare şi super-mediocritate, de ziarişti colcăind de interese la fel de mizerabile ca cele ale politicienilor pe care altfel “îi fac” în măsura în care nu au căzut la pace, ca să păstrăm jargonul jurnalistic-politic. Sărăcia e doar efectul cauzei. Iar cauza e lipsa de educaţie, de cultură, de informare – nu vorbeam de Hegel, ci de educaţia şi cultura civică, cele care fac, de exemplu, Finlanda sau Elveţia să fie paradisul cetăţenesc. Nu pot să conving o generaţie care se apropie de vârsta limită la care i se va spune “te caută moartea pe acasă şi tu ocupi locurile prin autobuze” că până când nu găsim acele proiecte care să