Într-o lume nebună, sunt şi nebunii frumoase: îndrăgostirea de pildă, când mintea află că inima are raţiuni de care raţiunea n-are ştire; sacrificiul, acceptarea martirajului, a morţii în numele unui ideal, al unui crez (doar nu întâmplător martirii temniţelor comuniste din România „au umplut cerul de sfinţi“!). E plină istoria omenirii de nebunii frumoase şi oamenii află despre ele din cărţile de istorie, din scene fixate pe pânză de penelul unor mărtu­ri­sitori-pic­tori, din scene cioplite în marmură, în lemn, turnate în metal de sculptori cu sau fără nume, dar identificaţi cu un timp anume din marea trecere a acestui mare mincinos, din cântece şi poeme zidite în cuvânt, din armonii de muzici fără zornăit de arme şi bubuit de tunuri, şi ciuperci apocaliptice crescând din/pe cerul de-o vecie şi orb, şi surd, şi mut. Dar ce ne facem cu nebuniile fără de număr, care ţin de monstruozitatea sufletului celei mai desăvârşite creaţii (creaturi!) a Marelui Arhitect al universului? Am cam uitat (sau ne prefacem doar a nu ne aduce aminte) de Elena aceea din Troia, din a cărei pricină aheii au mobilizat întregul lor Olimp, cu zei cu tot, la luptă, de durduia pământul sub copita cailor de lemn, am cam uitat de „duioasa“ Inchiziţie, care, „din sfântă iubire“ de Dumnezeu, înălţa ruguri la primul semn că pământul s-ar porni pe învârtit (eppur si muove!), ruguri în care arunca drept vreascuri oameni, vieţi, întru slava dreptei credinţe. Am cam uitat şi de-ale noastre. Uităm. Slăvit să fii Tu, Doamne, că ne-ai lăsat uitarea! Altfel cum am mai îndrăzni să râdem (cu sau fără lacrimi) prinşi în cleştii tăioşi de crocodil ai vieţii ca o junglă bântuită de fiare care-şi spun oameni? Prin Franţa din veacul al XVIII-lea pe sfârşite, trăia un funcţionar corect, bun tată de familie, blând chiar, pe numele său Sanson. Aces Publicitate ta şi-a încheiat cariera apoteotic, în 1793