Mircea Vintilă priveşte cu nostalgie către perioada în care muzica folk era cea mai frumoasă, cea mai pasională şi, poate, cea mai puternică formă de protest a generaţiei în blugi.
Despre Mircea Vintilă s-a spus c-ar fi un lord venit din alt veac să le cucerească pe fetele frumoase cu poezii spuse la chitară. Un trubadur care nu se poate lecui. De fapt, Mircea Vintilă este un visător, poate un romantic, oricum, unul care trăieşte pentru acele madame de pică, dorite-n ultimul hal! Sau pentru vreo vânzătoare de la buticul „Doi Chebapi".
Artistul a rămas şi astăzi tot cu gustul serilor lungi de cenaclu, cu parfumul fetelor frumoase şi cu relaxarea marilor petreceri de pe litoralul românesc. Pentru Mircea Vintilă, viaţa înseamă muzică, iar muzica e dragoste, care e poezie, care tot viaţă e. Aceasta este ecuaţia, aşa se poate rezuma cel mai uşor întreaga sa existenţă.
„Weekend Adevărul": Cum era Bucureştiul în vremea copilăriei dumneavoastră? Aţi locuit în cartierul Cotroceni, o zonă privilegiată....
Mircea Vintilă: Pe strada Doctor Lister, ultima casă pe stânga. Nu era o zonă privilegiată atunci, cel puţin până s-a stabilit acolo nomenclatura. A fost o zonă de artişti şi erau foarte mulţi copii. Nefiind maşini, toţi eram pe stradă, toată ziua ne jucam.
De-a ce vă jucaţi?
Jucam cu mingea de la o poartă la alta, pe latul străzii. Se numea „Rusa". N-aveai voie să loveşti mingea decât de două ori, iar poarta era intrarea la curte. Erai şi portar, şi jucător. Tenis cu piciorul îmi plăcea mie, iar când era iarnă jucam şi hochei. Cu crose făcute de noi. Erau case de artişti celebri. Elena Zamora, spre exemplu, avea nişte cireşe aşa bune în curte! Scria pe copaci: „Cireşi otrăviţi", dar nu ţinea asta la golani, tot dădeam atacul. Mai târziu, când am mai crescut, a apărut o cofetărie celebră acolo, într-o perioadă când
