„De la primărie-n sus,

Toate lămpile s-au stins

Numai la gagica mea

Arde lampa ca şi-o stea.”

„Cântic de mahala”*

Oameni, locuri, întâmplări.

Primele informaţii coerente despre mahalaua copilăriei şi adolescenţei mele – „Căpitan Pârvu”, devenită ulterior „Sf. Gheorghe Vechi” – apar, aşa cum am amintit mai devreme, în monumentala lucrare a lui Mihail Sevastos („Monografia oraşului Ploieşti”, 1937) unde este citată şi o catagrafie de pe la 1810 (adică o numărătoare, un inventar sau cum îndeobşte este numit acum, un recensământ), făcută celebră de istorici dar şi de alţi scociorâtori prin colburoase hârţoage, sub denumirea „Catagrafia Eparhiei Ungro-Vlahiei” sau „Catagrafia Mitropolitului Ignatie (1810-1812)”. Ideea acţiunii, lesne detectabilă, a fost aceea de a se efectua o numărătoare, cât mai exactă cu putinţă şi sistematică, a populaţiei, a fumurilor” (caselor), a terenurilor şi a celorlalte acareturi, a animalelor deţinute în gospodării, a ocupaţiilor în general şi în special a meşteşugarilor cu atelierele şi prăvăliile lor, dar şi a lăcaşelor de cult, cu scopul bine precizat de a se stabili fără putinţă de tăgadă numărul birnicilor, adică al plătitorilor de taxe şi impozite locale. Cum aparatul administrativ al urbei era destul de firav în epocă, s-a cerut sprijin pentru întocmirea acestei nu tocmai simple operaţiuni reprezentanţilor Bisericii. Astfel, au fost recenzate şi aceste lăcaşuri de cult (cu slujitorii lor cu tot) şi dintr-o serie de judeţe din Muntenia, printre care şi Prahova. Drept pentru care, pentru Ploieşti, numărătoarea a scos la iveală un număr de 2023 de suflete sălăşuind în 536 de case, răspândite în 9 parohii, printre care şi numita „Căpitan Pârvu” cu biserica ei, „Sf. Gheorghe”, devenită mai târziu „Vechi”, după apariţia parohiei „Sf. Gheorghe Nou”. Se poate observa cu uşurinţă faptul că cele 9 parohii