La vârsta când oamenii iau decizii importante pentru propriul viitor, cum ar fi cele legate de alegerea meseriei, un concurs nefericit de împrejurări m-a determinat să aleg să mă fac ziarist. Am scuza că eram foarte tânăr, naiv și, zic eu acum, cam tâmpit. Eu să fiu sănătos! Profit de ocazie pentru a-mi ura toate cele bune, noroc și împlinirea tuturor dorințelor!

De atunci încoace, mi-am pierdut vremea scriind despre indivizi care, după mintea mea, se ocupau cu diverse activități care erau, de la caz la caz, fie ilegale, fie imorale, fie îngrășau.

Nu mi-a trecut prin cap să scriu despre dumneavoastră, cititorii. E o chestie care, în principiu, nu se face. Ca ziarist, o iei la vale dacă te apuci să-i beștelești pe cei puțini, de pe urma cărora trăiești. Mai bine îți înjuri patronul, pierzi un job, nu întreaga piață de desfacere a afacerii tale.

Să vedeți ce mi s-a întâmplat. Îmi plimbam băiatul prin Herăstrău, duminica trecută, profitând de primăvara de două zile pe care sper că v-o mai amintiți. Parcul e ok, dacă nu ești unul obișnuit să-și plimbe progeniturile prin Hyde Park – și nu este cazul. Așa am ajuns în zona în care natura sau ADPB-ul a plantat o magnolie. Nu mă prea pricep eu la plante, după două căsnicii abia reușind să deosebesc trandafirii de lalele, dar cred că era magnolie. Mare, frumoasă, înmugurită, gata să înflorească (ceea ce mă îndoiesc că a mai apucat).

Ei bine, magnolia asta era înconjurată de un gard de sârmă, de doi metri înălțime. Avea și o portiță, securizată și ea cu un lacăt. Am două explicații pentru situația descrisă. Primo: fie planta aia era de o rară agresivitate, iar gardul avea rolul de a proteja plimbăreții care, în inconștiența lor, se apropiau de zona ei de vânătoare, fie, secundo: cititorii mei, ai altor colegi, o parte din ei cel puțin, sunt niște nesimțiți. Ca și ceilați, care nu citesc nici măcar cât d