Statistica din domeniul sănătăţii nu este, aşa cum s-ar putea crede, plicti­sitoare. Dincolo de cifrele seci, care singure nu înseamnă mare lucru, se ascund adevărurile de lângă şi dintre noi. Putem crede că suntem pământenii cei mai cu moţ, cum se străduiau protocroniştii să ne demonstreze, dar, proporţional vorbind, vom continua să murim mai mulţi şi mai devreme decât vecinii noştri, vom pierde mai mulţi sugari înainte de vârsta de un an decât orice altă ţară europeană şi vom scoate pentru sănătate din buzunarele şi aşa goale mai puţin decât ceilalţi europeni. Asta pentru a nu intra în subtilităţi precum prevalenţa mare a sărăciei, manifestată nu doar prin boli pe care alţii le văd doar în cărţi sau în Africa (tuber­culoza), dar şi prin indicatori tragicomici, precum cel mai scăzut consum de pastă de dinţi sau de săpun de pe continentul nostru. Statistica poate fi chiar palpitantă atunci când desfăşori proiecte de sănătate publică şi ajungi, din ţara cu cea mai mare mortalitate infantilă, în extrema cealaltă. Nu e vorba de România, ci de Portugalia. Sau când investiţiile bine cumpănite în inter­venţii de sănătate publică duc la schimbări majore ale morbidităţii şi mortalităţii generale. Aceeaşi statistică ne furnizează dovezile pentru progresul ştiinţei, al tehnologiei, al medicinii. Progresul vieţilor noastre de zi cu zi. Dar statistica este doar o haină frumoasă. Dacă ştii să o porţi, ai de câştigat. Dar nu Publicitate te va face niciodată mai deştept. După cum nici politica nu ajută în acest sens. Este important ca de statistică să se ocupe specialiştii, iar politicienii să îşi optimizeze inteligent deciziile apelând la analize bine făcute. Ajungem însă la o altă problemă: în România sunt atâtea structuri care colectează date pe verticală şi pe orizontală, pentru a le distribui ulterior către alte structuri, încât se ajunge să nu mai şt