De-a lungul anilor, în paginile României literare am mers doar pe unul dintre traseele mele profesionale – cel de critic de dans. Studiile din domeniul profesiei de istoric de artă medievală le-am publicat doar în reviste şi cărţi de specialitate.

Şi totuşi, câteva, foarte puţine, au apărut, chiar cu întâietate, în paginile acestei reviste. Dintre ele voi aminti doar unul care îmi este foarte apropiat de suflet, publicat în nr 1 din 1979, Monumentele - mărturii ale istoriei noastre. Era vorba de Mănăstirea Râmeţi din Munţii Apuseni, unde slavistul echipei noastre, Monica Breazu (ulterior slavist la Biblioteca din Paris) descifrase cu mijloace speciale (lampă de ultraviolete), o inscripţie care data al doilea strat de pictură al bisericii cu o sută de ani mai devreme decât se apreciase până atunci, în 1377. În articolul de atunci, şi în studiile ulterioare, comentam importanţa acelei descoperiri, care cobora cu o sută de ani nu numai pictura respectivă, ci întreaga istorie a Bisericii româneşti din Transilvania, deoarece inscripţia pomenea nu numai un pictor local, de cea mai bună calitate, Mihul de la Crişul Alb, dar şi un arhiepiscop transilvănean, Ghelasie, de la aceeaşi dată.

Şi iată că, acum, mă întorc cu drag, în paginile acestei reviste, la acest domeniu, aşa cum m-am întors şi la ultimele doua expoziţii de la Muzeul Naţional de Artă al României, organizate de foştii mei colegi, mult mai tineri, din secţia de Artă Veche Românească, expoziţii de cea mai bună calitate ştiinţifică şi muzeografică.

Şi pentru ca ochiul meu din afară – şi totuşi din lăuntrul profesiunii – să fie cât mai bine secondat în prezentarea lor, m-am adresat direct conservatorilor care le-au organizat, conservatori care nu numai păstrează, dar şi pun în valoare tot ceea ce am moştenit valoros de la înaintaşi şi ale căror nume sunt adesea ignorate sau abia pomenite în treacăt