Interviu cu prof. dr. Cristian Vlădescu, directorul general al Şcolii Naţionale de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar Bucureşti – În sistemul românesc de sănătate sunt numeroase fluxuri de date care converg către diverse instituţii; una dintre acestea este şi Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management (SNSPMPDS), către care vin date de la spitale, obţinute în sistem DRG. Oferiţi-ne, vă rog, mai multe detalii despre acest sistem şi despre datele pe care le colectaţi. – La sfârşitul anilor ’90, ambasada SUA la Bucureşti, prin USAid, împreună cu decidenţii români de atunci au sprijinit introducerea unui mecanism de rambursare a spitalelor care să aibă legătură cu complexitatea cazurilor. Sistemul a fost introdus pentru prima dată în SUA, în 1982, printr-un proiect al Universităţii Yale, iniţial pentru plata spitalelor din fonduri federale, sistemul fiind apoi generalizat pentru rambursarea spitalelor. În România, mecanismul a fost introdus în 2001, prin SNSPMPDS – pe atunci Institutul de Management al Serviciilor de Sănătate. – Cine a propus introducerea sistemului în România? – Cunosc istoricul DRG în România deoarece eram pe atunci directorul Direcţiei reformă şi acreditare din Ministerul Sănătăţii şi aveam proiecte cu guvernul american. S-a făcut un eşantion de 21 de spitale de toate tipurile – universitar, de urgenţă, spitale mai mici – şi, timp de doi ani, s-au colectat datele, adică diagnosticele, după Clasificarea Internaţională a Maladiilor 9 (ICD 9), procedurile fiind preluate din manualul DRG american. S-a împărţit apoi bugetul total la numărul de cazuri ponderat şi s-a ajuns astfel la valori relative, tarif pe caz ponderat etc. Cât anume se plăteşte pentru fiecare caz, valoarea nominală, ţine de bugetul anului respectiv şi se stabileşte de către MS şi CNAS. Trebuie spus că acesta este un model