Nu, articolul nu privește ultima inițiativă a președintelui Băsescu, fundația înființată de consilierii săi. Cel puțin nu direct. Articolul pornește de la o moțiune simplă, depusă de PDL la Camera Deputaților luna trecută și respinsă sec și predictibil câteva zile mai târziu. Acum, tipul acesta de activitate parlamentară este de obicei trecut cu vederea dacă guvernul are o majoritate largă și stabilă. Dacă e știre, e una secundară, și nu intră niciodată pe fond. Cel mult e anunțat titlul moțiunii respinse, care e adesea unul stupid dar în ton cu conținutul moțiunii: un atac partizan care se vrea plin de inteligență verbala, dar eșuează în cel mai bun caz în clișeu.

Bun, poate spune cititorul, mai ales din partid, dar nu ăsta e rolul unei moțiuni? De fapt, nu ăsta e chiar rolul fundamental al opoziției? Nu asta e democrația? Nu. Rolul opoziției nu este să primească musai mandate parlamentare – cum pretind adversarii sistemelor majoritare de vot -, și apoi să atace puterea de pe băncile parlamentului. Rolul opoziției este să ofere o alternativă politică. Moțiunile nu există ca să ofere un mod de a ataca guvernul. Pentru asta există declarațiile politice. Rolul unei moțiuni e dat de termen în sine, rădăcina sa latină, motio: mișcare. Parlamentarii depun moțiuni pentru a cere formal majorității și, implicit, guvernului o mișcare într-o anumită direcție politică, alta decât cea pe care se află. E parte a modului în care opoziția se poziționează ca alternativă politică guvernării. Din 2004 încoace am găsit o singură moțiune care respectă, măcar la nivel de titlu, noima pentru care instrumentul există: în 2008 deputații PDL au susținut, cu succes, una intitulată ”Anulați taxa de primă înmatriculare!” Haios, nu? Soarta respectivei taxe, în urma moțiunii trecute prin parlament, spune multe despre problema pe care o tratez aici, și de ce moțiunile din parlamentul nostru