Din 1990 încoace, Ministerul Sănătăţii a avut peste 20 de conducători. Mai mult, invariabil aproape, a fost „omul şi reforma“. Dar, deşi fiecare ministru a încercat să reformeze sistemul, au lipsit unele statistici de sănătate. Articolele de tip review realizate în România citează date din SUA sau din Uniunea Europeană, în vreme ce statisticile româneşti continuă să lipsească. Poate funcţiona sistemul de sănătate publică astfel? Poate reuşi reforma (oricare ar fi ea)? (Dr. A. M.) Reforma sistemului de sănătate publică este, în primul rând, un proces care depinde de calitatea negocierii dintre putere şi populaţie. În România, fundamentul reformei este neutralitatea fiscală, pentru că statul nu poate să crească procentul din buget alocat sănătăţii publice. Aşadar, reforma va fi un proces de redistribuire a resurselor existente şi/sau de legiferare a unor noi impozite. Voi folosi exemplele cele mai cunoscute pentru aceste două posibilităţi de reformă, pentru a sugera că procesul are trei etape: elaborarea propunerii, analiza beneficiilor şi a riscurilor, respectiv decizia politică. Durata mandatului celor numiţi la conducerea Ministerului Sănătăţii, între 15 zile (Valeriu Stoica) şi trei ani şi nouă luni (Iulian Mincu) nu este un factor hotărâtor în acest proces. Datele statistice, din ţar Publicitate ă şi din străinătate, au utilitate semnificativă numai în etapa de analiză a beneficiilor şi a riscurilor; cu alte cuvinte, reforma nu porneşte de la statistici, dar le utilizează pentru a pune la dispoziţia corpului politic (aleşi şi alegători) o apreciere realistă a fiecărei iniţiative. Statul va rambursa numai medicamentele „generice“, cumpărate prin licitaţie centralizată şi distribuite prin farmacii virtuale (online), iar administrarea medicamentelor se va face algoritmic, în acord cu regulile practicii medicinii bazate pe dovezi. Beneficiile – ur