Marius Conkan, Extazul Sfântului Markon,

Bucureşti, Tracus Arte, 2012, 88 p.

Hose Pablo, Google translate: Ştefan-Vodă,

Bucureşti, Tracus Arte, 2012, 26 p.

Asupra lui Marius Conkan (n. 1988) mi-a atras atenţia o cronică a lui Bogdan- Alexandru Stănescu, apărută acum vreo două luni în „Suplimentul de cultură”.

Se intitula (cu o găselniţă savuroasă) Lady Gaga, lady tare, lady fără de moarte şi era nici mai mult nici mai puţin decât un tur de forţă coeziv prin nişte concepte lăsate de obicei la voia accidentalului. M-am temut, recunosc, ca nu cumva demonstraţia să-şi fi copleşit obiectul, cum se mai întâmplă. Îl urmărisem pe Conkan de la început (a debutat la Vinea în 2009, apoi a recidivat cu un volum curios şi marginal scris la „două mâini” împreună cu Ruxandra Cesereanu). Fără a fi fost lipsit de unele calităţi, nu mi se păruse, totuşi, un poet capabil să-şi delimiteze un teritoriu numai al său. De vină a fost, probabil, şi contextul. Fiind, în mod funciar, un insurgent (ca şi cei mai buni dintre reprezentanţii generaţiei lui), el avea de redresat un handicap imens. Surprins, constat că, prin acest Extaz al Sfântului Markon, Conkan s-a ţinut de cuvânt. Parţial s-a vorbit destul de mult, în cazul lui, despre doi versanţi, unul mistic (coborând, desigur, până la William Blake), celălalt – vizionar (unde cap de afiş e Allen Ginsberg). O observaţie, după părerea mea, foarte discutabilă: în primul rând, elanul mistic îi însufleţeşte pe toţi vizionarii, cel puţin de două secole încoace, aşa încât disocierea nu-şi prea are rostul; în al doilea rând, mă tem că simpatizanţii lui Conkan l-au luat mult prea în serios, încercând să-l ataşeze, din calcul politic, unei direcţii cu care tânărul poet n-are de fapt foarte multe în comun. Am să citez cel mai la îndemână pasaj din carte, provenind dintr-un poem, la rândul lui,