Teza de la care porneşte acest articol este că ascensiunea economică, tehnologică, militară şi strategică a Asiei, la un nivel practic fără precedent în era modernă, va acutiza în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat rivalităţile adânci şi faliile conflictuale care au existat şi continuă să existe pe cel mai mare continent al lumii. Aşa cum secolul XX a fost secolul marilor conflicte europene, care au răbufnit devastator la capătul unei lungi perioade de dezvoltare industrială (atunci când presiunile, frustrările şi rivalităţile între marile puteri au atins nivele critice), secolul XXI se anunţă a fi unul al tensiunilor asiatice. Desigur, nu e o noutate asumpţia că ridicarea Chinei şi a bazinului Asia-Pacific va transfera „centrul de greutate” al lumii dinspre Atlantic spre Pacific. Se scrie şi se discută de ani buni de acest declin (sfârşit?) al ordinii occidentale postbelice (ordinea nord-atlantică) şi de reaşezarea plăcilor tectonice în politica lumii. Nu aş fi atât de categoric în privinţa finalităţii acestui transfer de putere şi influenţă dinspre Occident spre Asia (din motive legate de riscuri şi vulnerabilităţi interne ale unei regiuni neomogene cultural şi imature politic, care a crescut foarte mult într-un timp relativ scurt) dar nu pot fi decât de acord cu majoritatea autorilor atunci când afirmă că acestea sunt deocamdată tendinţele şi direcţiile certe pe care înaintează lumea.

Dacă pentru Europa urmează, aşa cum am mai scris, un lung şi lent declin, perceptibil probabil la nivelul unei generaţii sau chiar mai mult, Statele Unite au dat deja semnalul unei necesare şi definitive rebalansări strategice dinspre spaţiul euro-atlantic spre Asia-Pacific, acolo unde „lucrurile mari” urmează să se întâmple şi unde mizele sunt de asemenea cele mai importante. Diagnozele specifice conduc practic în aceeaşi direcţie a afirmării Asiei ca viitor centru a