Cătălin Mihuleac, Aventurile unui gentleman bolşevic,
Bucureşti, Editura Cartea Românească,
2012, 240 pag.
Mai demult, în anii nouăzeci, umorul era un soi de Cenuşăreasă. Nimeni nu miza pe literatura satirică. Nici nu era corect politic.
De vreme ce se recupera încă asiduu literatura de sertar, iar dezbaterile despre canon nu dădeau bine dincolo de recuzita sobrietăţii. În plus, formele diluate ale comunismului agonic se regăseau pretutindeni într-o literatură debusolată. Urgenţele veneau dinspre recuperări, din drame şi tragedii trăite. La urma urmelor, e de înţeles. Când trebuie să laşi ceva deoparte, e mai uşor să renunţi la umor. Din păcate, literatura postdecembristă amâna prea mult recuperarea unui umor pierdut în alegorii şi parabole, singurele care transmiteau o formă de libertate. Într-atât de anxioasă e literatura noastră din ultimii douăzeci de ani, încât nici măcar un studiu excelent precum Humorul (2003) lui Val. Panaitescu nu a reuşit să recalibreze un tip de discurs spre normalitate. Faptul că eruditul germanist Val. Panaitescu ne oferă tomul de peste 1000 de pagini despre umor nu e întâmplător. În contemporaneitate, mai cu seamă de la sfârşitul anilor nouăzeci, scriitorii moldoveni defilează cu un umor de calitate. Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Vasile Ernu, Cătălin Mihuleac şi alţii, alături de criticii generaţiei tinere, toţi sunt înzestraţi cu umor. Lor li se adaugă, în primul rând, experimentaţii Petru Cimpoeşu şi Nichita Danilov. Dacă ţara a rămas tristă, moldovenii şi-au păstrat umorul.
Când îi publica, în urmă cu şaptesprezece ani, cartea de debut, Alex Ştefănescu ştia cu cine are de-a face. Cătălin Mihuleac ieşea din şabloanele nouăzeciste. Şi făcea tot posibilul să-şi păstreze aura specifică. De fapt, Cătălin Mihuleac era de la prima carte un specialist al umorului, util
