În esenţă, sub aparenţa unei mişcări anti-sistem (când nu accepţi vechii oameni este o declaraţie de respingere a oligopolului politic), fundaţia ar propune, în final, echilibrarea scenei politice.

Ce ştim până acum: Mişcarea Populară, noua fundaţie de suflet a lui Traian Băsescu, nu se vrea o altă găselniţă a vechilor politicieni, dornici de transfer. Este un aspect pozitiv, dar şi o foarte grea provocare. În ultimii 23 de ani, zeci de formaţiuni civico-politice au avut acest deziderat la lansare, ca apoi să o lase moartă. Nici una nu a avut succes. Poate garanta cineva că vor fi ţinuţi la uşă, pentru totdeauna, unii care ar avea chef să plece din PDL, din Forţa Civică, Noua Republică, PNŢCD? Şi dacă e aşa, ce folos? Realmente, unii din ei poate merită să fie, mai degrabă, într-o Mişcare, dar nu activişti politici. Cu ce au greşit? N-au avut timp să se „specializeze” în rele sau au ales neinspirat momentul în care au făcut pasul în politică. Ei au sărit, onest, la greu, fie când dreapta nu mai avea figuri credibile pentru guvern, fie la suspendarea şi puciul din vară, când nu se găsea cine să apere statul de drept.

Traian Băsescu şi-a asumat ideea, proiectul şi dezvoltarea lui. E bine că o face la lumină, dar asta nu-şi scuteşte progenitura de complexul paternităţii. Umbra părintelui spiritual va plana asupra fiecărui sediu pus la dispoziţie de amicii preşedintelui, în fiecare dezbatere, agendă de lucru şi acţiune. Nu este un proiect apărut ca urmare a reacţiei naturale a societăţii, dintr-o auto-organizare proprie, una care ar fi fost mult mai sănătoasă, ci o platformă civică servită de unul care a imaginat şi lansat alte „n” proiecte politice, recunoscut drept un specialist în lovituri de imagine.

O premiză greşită este că electoratul dezgustat, dar tentat să se implice, peste 50%, rămas acasă la scrutine, este format din oameni cu opţ