Persoană de bună credinţă, Nicole Parfait greşeşte refăcând începuturile lui Cioran după declaraţiile lui, şi greşeşte a doua oară apreciindu-i opera după idei. Dacă n-ar fi stilul, prin care înţeleg felul de a-şi exprima subiectivitatea, ideile n-ar face din el mai mult decât un eseist interesant. Ea le analizează cu atâta acribie, încât decid că am citit destul.

Nu vreau deloc să spun că ideile lui Cioran ar trebui neglijate, ca fiind numai pretexte pentru a-şi etala stilul. Vreau doar să spun că el nu este autorul unei filozofii, ci a unei continue expresii de sine, prin mijlocirea unor idei – chiar dacă ce conţin ele nu e lipsit de interes. Problema este însă că cititorului neavertizat asupra specificului literaturii, ce scrie el poate să-i apară ca filozofie şi poate fi tentat să şi-o asume. Când îl citeşti pe Dostoievski, ştii că ai de-a face cu un roman. De aceea, demonii lui sunt numai edificatori, nu şi periculoşi. Citindu-l inadecvat pe Cioran, poţi să cazi în catastrofism.

Paradoxal, cea mai puţin expresivă idee a lui Cioran este aceea a sinuciderii. În privinţa acesteia, el tot repetă un adevăr banal: omul are libertatea de a decide cât vrea să trăiască. Omul, luat în general, o are, într-adevăr, nu şi orice om. Nu şi Cioran. Iar lucrul e mai complicat. Cioran a crezut, probabil, că are libertatea de a se sinucide. A crede că poţi să faci ceea ce, de fapt, nu poţi, înseamnă să fi inautentic – să nu te cunoşti. Prin urmare, cea mai puţin autentică idee a lui Cioran este tocmai aceea de care se face atâta caz.

„…nu-i ceva serios, n-ai putea să fii profesor la facultate cu aforisme”, scrie Cioran. La noi, s-ar putea, chiar şi cu fragmente dintr-astea. Că nu mai sunt, totuşi, că am scăpat de corvoadă, e încă unul din beneficiile împrejurării de a fi bătrân, surd, uscat şi fără dinţi.

„…cu cât e mai multă