Aparent, e un om popular şi deschis la orice sugestie. Mereu vesel, veşnic bine dispus, niciodată preocupat de problemele personale. Le lasă acasă, aşa cum spun actorii că uită de ale lor când intră în scenă. Se salută amical cu toată lumea, distribuie inflaţionist zâmbete şi vorbe bune, cere să fie tutuit à l’ américaine de toţi subordonaţii.

Omul nu are ceas, nu e presat de timp, nu e niciodată nici bolnav, nici obosit, pare dispus să stea în teatru de dimineaţa până seara. Nu are program de audienţe, uşa îi este mereu deschisă oricui, toată lumea e bine primită când vine să îşi spună păsul. Oricine e poftit să bea o cafea. Foarte adesea cei veniţi să se plângă de ceva sau de cineva, mai ales de cineva- iar în teatru plângerile acestea se fac, se-nţelege, cu mult dramatism- părăsesc respectivul birou cu convingerea că li s-a dat dreptate şi că necazurile lor se vor sfârşi chiar de a doua zi. Desigur, nu se întîmplă nimic. Fiindcă dreptate li s-a dat şi opozanţilor lor, dar care au fost mai harnici, s-au trezit mai de dimineaţă şi au fost ascultaţi niţeluş mai devreme.

În afara acestor solicitanţi pasageri, în biroul respectivului director, rebotezat manager general-director, se regăsesc constant trei-patru persoane. Mai bine spus, personaje. Adjunctul sau adjuncţii, fiindcă în vremea din urmă, în virtutea reducerilor de personal posturile de conducere s-au înmulţit, adică directorul economic şi directorul artistic, consilierul, şi el artistic, că doar despre artă vorbim, secretarul literar, care nu a scăpat nici el de moda epifaniilor şi e numit şi el artistic fiindcă, o ştim de la Caragiale, teatrul nu este literatură, şeful de la PR. Oameni care, fără doar şi poate, chiar ar trebui să fie principalii colaboratori ai directorului general, mai exact sfătuitorii săi nedezminţiţi. Prezenţa aceasta permanentă a colaboratorilor din prima linie lasă buna imp