Ion Simuţ, Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară,

Editura Academiei Române,

Bucureşti, 2012, 478 p.

Ion Simuţ a fost considerat, nu o dată, un „şaizecist între optzecişti”; eu însumi am formulat, cîndva, asemenea consideraţii, pe baza priorităţii canonice pe care criticul de la Familia o acordă literaturii „şaizeciste” în raport cu postmodernii.

Nu e însă chiar aşa, întrucît criticii „şaizecişti” au evitat, de regulă – ca reacţie la politizarea din anii ’50 a istoriei literare – contextul operei în favoarea eseisticii imanentiste. Or, critica practicată de acest simpatizant al „criticii complecte” la care visa G. Ibrăileanu, pare situată mai degrabă în descendenţa lovinescianismului interbelic. Pe de altă parte, Simuţ e unul dintre puţinii critici optzecişti centraţi pe istoria literară tradiţională, deschisă eventual spre psihocritică, dar fără idiosincrazii ideologice sau veleităţi teoretizante. Cel mai recent volum al său, Vămile posterităţii, se înfăţişează ca un şantier deschis al unui istoric literar combativ şi explorator, dublat de un critic cu vocaţie canonizantă. Mai mult decît un miscelaneu oarecare sau decît o colecţie hibridă de „fragmente critice” – de la studiul mai amplu la articolul de dicţionar şi de la foiletonul pe teme de istorie literară la referatul doctoral şi dosarul documentar – el nu e totuşi nici o sinteză compactă. Parte dintre textele componente au apărut în România literară la rubrica de „cronică a ediţiilor”, între 2004-2008, unele studii despre Arghezi şi Lovinescu au fost publicate ca prefeţe sau postfeţe, iar un Breviar de sadovenologie are caracter inedit, ca şi anumite secvenţe despre Rebreanu. Cei patru „mari” amintiţi (Sadoveanu, Rebreanu, Lovinescu, Arghezi) sunt distribuţi pe primul „etaj canonic” al cărţii – de maximă stabilitate – în capitole cu caracter de nuclee micr