E o modă, un mondenism al vremilor trecute, mai ales: ca, acum după moartea lui Nichita, să te lauzi că i-ai fost prieten. Mai ales prietenă. Sau prejmaş. Adică, prin preajmă, cum le spun eu lăudăroşilor execesivi.
Căci mulţi ”prejmaşi” se iviră de atunci, din 13 decembrie 1983. Unii au scris cărţi întregi, volume multe, din păcate fără nicio valoare. La întălnirile aniversare, la momente dedicate, şi-au făcut o meserie. Evocatori de profesie, mai mult evocăreţi. Ei evocau/evocă, cu amănunte neverificabile, cu niscai întâmplări cu Nichite ca apoi, la final, la aplauze să scape o lacrimă şi să se ofteze profund. După el.După Nichita. Era. Este de bon ton. Dar măcar nu de prost gust. Ca la altele şi deloc nociv. Ideea e populară, cam uşoară, nu prea vulgară, revoluţionară: Nichita e cu noi!
Totodată, era bine că e 13 decembrie ziua decolării sale - poeţii nu mor, ei doar îşi iau zborul - sau pe 31 martie de născare, să mergi la cimitirul Bellu şi să-i aprinzi o lumânare sau la Ploieşti, apoi să consumi, după libaţie, o ”votcuţă” în amintirea lui. Şi, implicit, să te închini şi lui Mihai Eminescu. Nu-l poţi neglija, au sălaşul de veci în oglindă. Sunt megieşi. Căci şi invers, de 15 ianuarie sau 15 iunie, dacă te mai duceai la Mihai, la Bellu, îl salutai şi pe Nichita.
Să nu fiu rău, nu era musai vorba de bonton. Pe vremile ceva trecute, a face asta era mai degrabă un protest. Discret. Delicat. Catifelat. Protest la idolul fals, fariseu, analfabet şi tiran ce ne inunda o mass - media contrafăcută. Fiindcă şi Nichita şi Mihai erau eroii tăi. Cvasi - intimi. Chiar dacă ultimul fusese ”arestat” de comunişti. Şi ce vină avea el? Aceeaşi cu a lui Wagner şi a lui Nietsche îmbrăţişaţi de Adolf Hitler.
Căci nu am să uit niciodată cum prin anii 2000 l-au fluierat spectatorii din Tel Aviv, cei înguşti şi ranchiunoşi pe Wagner interpretat, dirijat tot de un
