- Când apare pe micul ecran, e omul spectacol. Furibund şi melancolic, exasperat şi năvalnic, e la fel de imprevizibil ca apele Dunării lângă care s-a aşezat. Înainte de a fi poet, publicist sau om de afaceri, Mircea Dinescu e o stare de spirit. La Cetate, portul de lângă Calafat care i-a devenit reşedinţă, l-am găsit însă învins de blândeţe. Am aflat de la el că friptura înmiresmată dezleagă limbile, că poezia te arde de viu, iar duhul locului pluteşte, ca-n Scripturi, peste ape -

Cu mintea verde

- Domnule Dinescu, a fost o adevărată aventură să vă prind pentru interviu. Trăiţi într-o agitaţie per­manentă, departe de dictatura agendei şi a întâl­ni­rilor fixe. De unde atâta grabă şi înspre ce?

- Sper că nu înspre final... (râde). Totdeauna am fost mai hăbăuc şi mai zăpăcit, dar parcă odată cu vârsta, ritmul s-a accentuat. Nu ştiu niciodată în ce zi suntem şi nu prea-mi place să-mi stabilesc întâl­niri. Timpul nu trebuie numărat. Cine îşi numără tim­pul îşi numără moartea. Când eram tânăr scriitor invitat la Heidelberg, prin anii '80, era acolo un neamţ care traducea din româneşte. La plecare, l-am salutat şi i-am spus "Hai, că ne mai vedem noi". Şi neamţul, când a auzit, a scos un carneţel şi a zis "Când?". Eu am izbucnit în râs şi i-am spus, "O să fie într-o marţi". Să faci abstracţie de trecerea tim­pu­lui e realmente un joc benefic. N-ar trebui să ne punem anii pe răboj. Eu am 63 de ani, dar mi-am întâlnit foşti colegi de şcoală prin parc cu nepoţeii, îşi luaseră vârsta în serios şi chiar arătau ca nişte bă­trânei. Or, eu n-am deloc sentimentul că am îmbă­trânit. Ştiu că am îmbătrânit, că mă văd singur în oglindă. Dar atâta timp cât mintea mea e încă verde, cât timp pot să scriu cu aceeaşi vioiciune a spiritului şi să păstrez un farmec care-i captează şi pe tineri, în­seam­nă că n-am pierdut mare lucru. Până la urmă, bă­trâneţea