Nu ajungi chiar în fiecare zi în Arizona, tărâmul muntos scăldat de soarele torid al Sud-vestului american. Exceptând pompele de benzină, „oazele” comerciale din deşert - cu lanţurile de localuri fast food Mac Donald’s, Taco Bell, Taco John, Arby’s, Pizza Hut, K. F.C. şi multe altele - şi stâlpii de înaltă tensiune care nu cunosc obstacole, peisajul arată la fel de sălbatic ca în vremea căutătorilor de metale preţioase şi a atacurilor indienilor Apaşi. Piscurile de stâncă roşie, cu forme şi nume ciudate, verdeaţa intensă a bogatei vegetaţii deşertice, siniliul cerului, smălţat de nori cumulus de consistenţa fumului produs de bateriile de artilerie în vremea luptei, sunt caracteristici ale ţinutului. Iar atmosfera este identică veacului XIX în micile oraşe turistice şi istorice. În pofida căldurii ridicate, aerul este foarte curat şi răcoritor.

Am poposit la Peoria, o suburbie a capitalei, Phoenix, înghiţită de aceasta. Faţă de majoritatea oraşelor americane, dezvoltate pe înălţime, aici totul este întins, clădirile au maximum 2 etaje, acoperişurile sunt plate, şi zidurile sunt văruite alb ori au nuanţa nisipului datorată chirpicilor, materialul tradiţional de construcţie în zonă. Dar nu am stat prea mult printre edificii moderne. Venisem în căutarea Vestului de altădată, a umbrelor trecutului. Şi am pornit, fără zăbavă, la chemarea acelor vise de adolescenţă.

Prima explorare a fost spre Superstition Mountains străbătând celebrul – dar, altădată, înspăimântătorul – Drum al Apaşilor (Apache Trail). Şoseaua era foarte bună dar, de-o parte şi de alta se ridicau munţi golaşi, abrupţi, la a căror bază creştea o mare varietate de cactacee între care se evidenţiau mândrii saguaro (pronunţat sahuaro), înalţi de 5 până la 10 m, şi cu forme antropomorfe, cu câte două sau mai multe braţe ridicate în sus sau orizontale, îmbrăţişând un altul. Aceşti cactuşi uriaş